Ţara Ţopilor - Din istoria Muntilor Apuseni

Un lucru minunat

            Pe cand taranimea romana dela ses si pe sub poalele muntilor din Ardeal, gemea sub greutatile iobagiei, desbracata de toate drepturile omenesti prin legile zise “Aprobate si Compilate” – legi alcatuite de nobilimea maghiara spre surparea totala a poporului roman bastinas, - pe acele grele timpuri, o parte a poporului roman in marginile Principatului Transilvaniei, traia liber si in belsug, scutit de greutatile puse pe gatul celorlalti Romani.
           Acest popor roman liber din Ardeal, erau Topii sau Motii cum le zic acum, dar cari mai demult purtau peste tot numele de “Topi” – si tara lor intre Muras si muntele Biharii se zicea, cum am mai aratat, “Terra Tzopus”.
           Locuitorii Muntilor Apuseni din Ardeal, aveau din vechime asigurata aceasta a lor libertate, atat de catra regii Ungariei, cat si dela Principii Transilvaniei incepand dela Izabela pana la Apaffi al II-lea, dar si dupace Ardealul ajunse sub casa domnitoare de Habsburg, ramasera in acea veche deplina libertate, pana pe la anul 1750, precum dovedeste o conscriptie facuta de oficiile fiscusesti la anul 1747 – deci de organe, cari de sigur nu au putut sa fie partinitoare poporului roman din acesti munti.
           Acea conscriptie arata, ca Muntenii aveau propriile lor locuri de samanat grau de primavara, secara si ovas; aveau fanatele lor si pasuni intinse in munti, paduri de brad si de fag, fara ca ei sa plateasca vreo dare pentru ele, nici zeciuiala (decima = dijma) din stuoi si porci, dare care numai mai tarziu s-a introdus la ei.
           Aveau dreptul targurilor, a crasmaritului, a vanatului si pescuitul liber. Pluteau lemne pe Aries, ducand plute pana la Seghedin, fara a plati ceva, sau a fi impedecati in acest negot. Faceau scanduri in firezele lor proprii, cari fireze le-au folosit fara nici o tacsa pana la anul 1820.
           Asemenea aveau mori de macinat farina si erariul insus nu avea nici fireze, nici mori, - si nici la taxe nu a supus morile si firezele pana la anul aci amintit, ba mori propri erariul numai la anul 1836 si-a facut.
           Pana pe la anul 1836-1846, pasunatul muntilot a fost liber si muntenii l-au folosit fara nici o contrazicere. Ei erau scutiti si de vama la trecerea cu productele aduse pe sama lor.
           Nu au dat nici statului, nici Principelui tarii contributie, ci duceau numai in tot anul la curtea Principelui, un dar in unt, miere si piei de vulpe si de jder, pe sama casei lui, intocmai cum ducea natia sacuiasca la anumite date, cate un bou ca dar Principelui.
           Ce este si mai mult: imunitatea acestor locuitori, adeca dreptul lor de a fi netulburati, a nu se putea atinge nime de ei, se constata si in cele politice si judecatoresti, caci comitatul, pana la anul 1820 n-a trimis in acest tinut nici un solgabirau, - si numai un adunator de dare se afla in Campeni, pentru vama marfurilor cari treceau granita.
           Poporul isi alegea biraele (biro, in limba maghiara, adica judecatorii – nota BB) sale, care ingrijiau de buna ordine intre locuitori, iara scaunul satului judeca asupra pricinilor de drept. Dar si tricesatoriul (deregatorul pentru adunarea tarii) se numea dintre Romani, si pe la anul 1784 inca un Roman era, Georgiu Bistrai.
           Acest obiceiu (uz) se vede ca se prefacuse in regula, caci istoricul Cserei se plange la pag. 223 a cronicei lui, ca acolo sa numesc de oficianti (deregatori) “oameni de legea greca”.
           Aceasta libertate si imunitate (scutire) a Topilor, a avut a se atribui mai multor jurstari, si Principii Transilvaniei au trebuit se aiba cuvinte intemeiate, ca sa scuteasca pe locuitorii acestui tinut de soartea vitrega de care sufereau Romanii “dela tara” – precum numesc topii Ardealul.
           Pricina de capetenie va fi fost firea razboinica a muntenilor, pe cari istoricul Const. Porfirogenita ii descrie, ca pe cei mai razboitori dintre locuitorii Ardealului! Cu greu ar fi fost a iobagi acest popor muntean cu locuintele lui risipite pe dealuri si vai, - dar mai ales era greu a-i iobagi si pentruca locurile lui erau tare potrivite pentru aparare si numai cu greu s-ar fi putut ispravi ceva cu puterea contra lor! Dovada ni s-a dat chiar si la anul 1849, cand generalul Bem cu 30.000 soldati bine inarmati incunjura Muntii, dar cate armadii intrara in Muntii Apuseni sub Hatvani, Vasvari Pal si Kemeny Farcas, toate se nimicira! – Si Muntii nu putura fi supusi. Chiar si fortareata Alba Iulia numai tinutei brave a Topilor nu a putut fi luata cu asalt!
           Principii Ardealului aveau in Topi buni pazitori pentru granita de catra Ungaria, - unde, intr-o vreme, la Oradea-mare domniau Turcii, contra carora Topii si Muntii lor, erau scut bun. Tocmai de aceea, pentru siguranta principatului, Principii i-au scutit pe Topi de greutati.
           Muntenii peste tot, dar mai ales cei de pe Raul Mare, sunt vanatori alesi si neinfricati. Aceasta a lor insusire, o foloseau Principii ardeleni la vanatorile cele mari indatinate la curtea lor. In acest scop Principii aveau la intalnirea Raului mic cu Raul mare, in hotarul Campenilor, un castel de vanatoare, a carui ruine s-au vazut si la inceputul veacului al XIX si locul se numeste si azi “Cetatea”. Serviciul la aceste vanatori li-l faceau Topii cunoscatori ai vizuinilor pe unde treceau ursii, lupii si alte salbataciuni. Dar si la razboaiele purtate intru apararea tarii de dusmani, vor fi atras Principii pe acest popor razboinic, despre care stiau ca e pururea cu arma in mana, avand el, chiar in toate zilele lipsa a-si apara avutul contra multor fiare, cari traiau in padurile mari si intinse ale muntilor. Starea de libertate a “Topilor” si mai bine se dovedeste prin imprejurarea, ca pe coprinsurile locuite de ei, nici regii Ungariei, nici principii Ardealului, nu au facut donatiuni pentru grofi si baroni, din cari donatiuni (daruiri) urma iobagia pentru locuitorii acelor locuri, iara cateva familii romane nobilitate, inca n-au avut iobagi, ci tot pamantul arator si fanate, apoi pasunile si padurile, erau in libera folosinta a locuitorilor.
           Aceasta fericita stare a muntenilor durand pana pe la anul 1760, prin o intamplare i se puse la acest an capat si ei… Muntii Apuseni formau un tinut, in care administratia politica se conducea de batranii satelor. Oficiali comitatensi nu erau – deci o supraveghiere mai inalta, nu exista.
           Multi oameni prigoniti scapau in acesti munti neumblati, aflandu-si aci mantuirea, si multe familii traesc aici, a caror protoparinti au venit in munti, de prin Ardeal, Banat si Bucovina, unde se asezau si unde nime nu-i mai urmaria. Un atare refugiat pricinui poporului o mare ingreunare, precum voiu povesti mai jos.
           
           Romanii, desi cu stare buna, din lipsa scolilor, ramasesera fara cultura si prin urmare nepricepatori ai mersului starilor politice din tara. Cand Ardealul ajunse provincie austriaca, ei intrelasara a sta nainte cu documentele despre privilegiile (drepturile si scutirile lor dobandite dela vechii regi ai Ungariei, cum am aratat mai sus, desi atari dovezi (documente) pe la anul 1836 se aflau inca in mainile Buciumanilor, parte in original parte in transumpturi (copie) autentice.
           Cand ajunse Transilvania sub domnirea Casei de Habsburg (care domneste si acum din Viena), locuitorii din Munti urmara dupa vechiul obiceiu, a trimite acum la camara fiscuseasca honorarul si datia, care pana aci o duceau la curtea Principelui la Alba Iulia. Datia de miere, unt, piei de jderi, de vulpi, domnii dela camara o intrebuintara pe sama lor, si cand bagara de sama la chivernisirea averii statului (tezaurariat), ca din tinutul Muntilor Apuseni incurge foarte putin venit, s-a facut cercetare. Comunele dovedira ca ele au trimis, dupa vechiul obiceiu, darea lot, si domnii dela camara se scuzara, ca mierea si untul s-a topit si evaporat, iara pieile s-au stricat. De aci vine proverbul, ca “cel ce umbla cu miere, se unge pe degete”.
           Ca sa se faca capat acestei chiverniseli, erarul (visteria tarii) a facut un contract cu locuitorii, stramutand datia, in rascumparare cu bani, a caror suma la inceput fu o taxa neinsemnat de mica. Mai tarziu insa, ea crescu tot mai mare si mai ales dupa urmatoarea intamplare:


           Un Ungur urmarit pentru defraudari (mancare de bani obstesti) si pentru alte fapte rele, fugi in Muntii Apuseni, unde nu mai fu urmarit, iara locuitorii romani il miluira. Acest pribeag petrecand mai mult timp in munti, nu s-a apucat nici de un lucru, ci traia cu cersitul cand la o gazda cand la alta, si cutreera ca un vagabond toate comunele. Fiind insa el om tinar si sanatos, in urma fu indrumat a se apuca si el de ceva lucru, ca sa-si castige traiul vietii. Vazandu-se acest vagabond respins dela traiul usor ce-l avuse pana aci, - s-a inversunat, si socotind a-si razbuna, si-a facut o banda de hoti, cu care apoi jafuia casele oamenilor, prada si rapea, pricinuind mari pagube pacinicilor locuitori, carora in felul acesta nerusinat le rasplatea, pentru ca l-au primit si l-au scapat de temnita ce-l astepta pentru faptele sael. Pentru a pune capat jafurilor, locuitorii satelor se sculara in gloate si incunjurand banda de hoti, ii prinsera si-i omorara, iara pe conducatorul bandei, il trimisera legat la comanda militara din Alba Iulia, unde fu pus in prinsoare. Uciderea acelor hoti, s-a intamplat in padurea dintre Vidra si Tomnatec.
           Capul lor iscusit, prinsonierul, care era om mai invatat, spre a se mantui de pedeapsa ce-l astepta, a rugat pe judecatori, sa-i deie voie a vorbi cu vicispanul, caruia ii va descoperi un lucru insemnat si de mare folos pentru tara, daca lui ii va ierta pedeapsa. Cererii lui se dete loc si el atunci a denuntat pe locuitorii din Munti ca pe niste oameni cu averi mari si venite frumoase, cari insa platesc foarte putina dare si nu fac slujba in folosul fiscului. Ei ar putea fi pusi la niste dari mai mari fata de fiscul ca domn pamantesc. Si spusele sale s-a legat a le dovedi de adevarate la fata locului. Nici nu intarzie acest lucru, caci Muntenii se trezira in o zi cu o comisie condusa de acel talhar, pe care ei il prinsese si-l dase spre osandire in mainile deregatorilor imparatesti.
           Comisia afla de adevarate spusele acelui prinsonier, caruia ii dete drumul, iara pe comunele muntene le obliga prin contract la platirea unei sume de bani cu mult mai mare ca in trecut, in chip de rascumparare a muncei de iobagi, care in munti n-o putea cere dela Romani in natura, caci ei insisi aveau ca proprietate a lor pamantul si padurile cu muntii dimpreuna. De aci inainte se socot si Romanii munteni de iobagi – si-si pierd libertatea personala si a proprietatii, care pana aci nime nu li-o tagaduise. Din partea ocarmuirii se tinea, ca Romanul nu poate fi decat iobag, precum era scris in Aprobate si Compilate. Simtind muntenii raul ce-i asteapta, spre a se apara, scoasera din lazi diplomele si donatiunile Principilor, - dar aceasta nu le mai ajuta, si ele fura declarate de fara putere, pentruca nu s-au intarit de nici un domnitor din noua domnie a casei Habsburgice, ba ca nu s-au publicat, nu s-au dat pe cale legala, si altele pe care le stiau spune pentru respingerea lor, cei cu dor de asuprire.
           Urmeaza acum asuprire peste asuprire! Li se lua Topilor de fisc dreptul de crasmarit, de pescuit si dreptul targului! Numai morile de macinat farina mai ramasera libere, dar si ele fura mai tarziu puse sub taxa (bir).
           Desi prin invoielile facute cu fiscul se pusese o stavila asupririlor mai mari, acele nu mai luau sfarsit, caci, precum se vede din scrisoarea mai inalta (imparateasca) din anul 1776; din decretul camerei din 15 Iulie 1807; din rescriptul imparatesc dela 30 Septembrie 1807 Nr. 3760, aceste scrisori cu porunci inalte, se sileau a-i scurta pe munteni, a-i desbraca de avutele libertati si beneficiuri si a-i asemana iobagilor dela “tara”, cari gemeau sub cea mai grea robota…Nu puteau suferi moii Domni, ca intre Romanii munteni sa fie deosebire de ceilalti iobagi. Darea Muntenilor de miere, unt si piei, s-a stramutat in o suma de bani statorita prin contract cu ei. Suma de bani la inceput era mica, mai tarziu insa, la inoirea contractului, ea s-a tot marit, pana ajunse la suma de 12 mii floreni unguresti, care la alta data se prefacura in “moneta conventionala”. Si aceasta suma au suportat-o muntenii, pentruca foloasele ce le aveau din stapanirea deplina a pamantului, padurilor si pasunatelor, erau cu mult mai insemnate, decat sa se simta prea impovarati cu platirea acestei sume, si nefiind obligati la alte slujbe.
           Aceasta bunastare a Muntenilor le era un ghimpe in ochii acelor deregatori fiscusesti de vita maghiara, cari stiau iobagia grea, care dupa Aprobate si Compilate apasa poporatiunea romana dela tara, si nu le venea la socoteala, ca atata popor roman din Munti sa duca o viata mai usoara, mai omeneasca. Incercara drept aceea toate mijloacele de a supune pe munteni la robote si fiindca fiscul nu avea pamanturi de lucrat, li-a pus pe cap, pe langa o oarecare plata, taiarea de stangeni de lemne din paduri si carausirea acelora la uzinele din Zlatna si Offenbaia!
           Taiarea stangenilor de lemne se facea iarna, cand e frigul mai mare, iara carausirea lor pe raul Aries, in timpul primaverii, cand se topea zapada. Amandoua aceste lucruri erau impreunale cu mari primejdii pentru sanatatea si chiar si pentru viata oamenilor, deci Muntenii se simteau foarte asupriti cu robotele acestea, a caror implinire se siluia cu batai trupesti si cu gloabe in bani!
           Aceste slujbe cu timpul se mai inmultira, ba se scoasera si unele paduri din folosinta oamenilor.

 
Acest site a fost creat de darastean in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits