Ţara Ţopilor - Din istoria Munţilor Apuseni

INTRODUCERE

           În vremea cât ţinu revărsarea popoarelor sălbatece venite din Asia, asupra Daciei traiane, pe care o călcară şi cutropiră unele după altele mai multe sute de ani de-arândul, de o viaţă pacinică în ţara Daciei, nu mai putu fi vorba. Locuitorii ei, scăpaţi din acele potopuri, se refugiară în munţi şi de spaima barbarilor nu mai cutezară a coborî în şesurile, unde îşi avuse mai nainte locuinţele şi moşiile lor, şi de silă trebuiră să-şi chivernisească viaţa şi avutul aci, între cutele munţilor Carpaţi, unde hoardele barbare nu puteau străbate deloc, ori numai puţin şi foarte cu greu.
           Trei fortăreţe naturale dau Carpaţii: Muntii Haţegului, Munţii Apuseni şi Maramureşul. După scurgerea popoarelor barbare din ţinutul Daciei, aci în cuiburile acestea aflăm restul poporului român din poporaţiunea Daciei pustiite.
           În toate aceste trei ţinuturi se afla o deasă poporaţiune românească, sub Voevozii lor, şi din aceste locuri a roit mai apoi în timpurile liniştite de mai târziu, poporul român în Banat, în Ardeal, în Moldova şi în România.
           La început Românii slobozindu-se iar spre şes, au împopulat numai părţile mai apropiate de munţi, doar ca să fie aproape de aceşti buni ocrotitori, în cari şi-au aflat totdeauna şi uşor refugiul în zile de primejdie – şi abia în veacul al 14-lea se întinse România până la Dunăre şi Moldova până la Basarabia.
           Câte ţinuturi, atâţi Voevozi de sine stătători aveau, însă fără legături între ei, o slăbiciune aceasta, care pricinui căderea Românilor din Bihor, din Banat şi din Ardeal sub domnia Regelui unguresc, domnie, care era mai mult o suzeranitate, căci voivodatele române se susţinură până cătră capătul veacului al 14-lea mult puţin de sine stătătoare. Dovada despre fiinţa Voivozilor români din Ardeal, este între altele şi bulla Papei Clement al VI adresată acelor Voevozi români la 1345.
           Printre aceşti Voevozi se vorbeşte în acea bulla, şi de un Voevod de ”Tzopus”, cu numele Aprozie.
           Cuvântul acesta Ţop, s-a păstrat până în zilele noastre, căci locuitorii munteni din ţinutul Câmpenilor, în Munţii Apuseni ai Ardealului, - şi azi sunt şi se numesc Ţopi, - dar nu “Moţi”, cum s-au îndătinat locuitorii dela ţară, a-i numi.
           Această numire vine înainte şi în descrierea Ardealului făcută de Constantin Porfirogenita, care le zice pe greceşte ”Tzopon”.
           Când Regele Ungariei, tinerul Principe bavarez Otto, ajunse prinsonier al Voivodului ardelenesc Apor în Deva – şi fu dat în sama Voivodului din Haţeg spre perzare, - acesta îl făcu scăpat şi prin oamenii săi l-a condus prin “Terra tzopus”, apoi prin Terra belinis (Beinşi) (Nota 1) în Maramureş, - adeca tot prin ţinuturi de ale Voevozilor români, cu a căror ajutor scapă în Galiţia, de urmărirea magnaţilor unguri (Ottokar de Hornek, 1308).
           Ţinutul aşa numit “Terra Tzopus” era, dară, dela Mureş până în Munţii Bihorului, iară Voivodul îşi avea reşedinţa în Abrud – numit sub domnia romană “Alburnum”, precum dovedesc tabelele scrise în ceară, aflate pe la 1852 în nişte mine (băi) de aur, lucrate pe la anii 160 după Christos în hotarul comunei Roşia Montană de lângă Abrud.
           Trecutul acestui ţinut, locuit peste tot de o poporaţiune îndesată şi într-una românească, vredniceşte luarea aminte a întregului popor român, pentru a-l cunoaşte şi preţui după vredniciile câştigate pe teren naţional de cătră locuitorii lui, a căror fapte mult au ajutat la îmbunătăţirea stărei materiale şi sufleteşti a Românilor din Ardeal şi ţara ungurească, şi de cari să ne aducem aminte de câte ori vedem câte un Ţop umblând pribeag prin ţară cu ciubare şi cu cercuri…
           Puţin s-a scris până acum despre aceşti Ţopi, şi mai ales nimic despre petrecerea lor pe timpul domnirei Principilor transilvăneni.
           Încât m-au ajutat împrejurările, am cercat a aduna date despre trecutul ţopilor, ca, prin cartea aceasta, să fac cunoscută publicului românesc starea lucrurilor din trecut, socotind de o pagubă a le da uitării pe acele, şi a nu povesti unele lucruri văzute de mine însumi în timpul epocal al anilor 1848 şi 1849, cari mi-au rămas vii în memorie, cu toate că eram pe atunci abia băiat de 8 ani, în Câmpeni.
           Munţii Apuseni ai Transilvaniei, sunt vestiţi nu numai prin faptele războinice a poporului, dar şi prin frumuseţa naturei. Vulcanul, Găina, Bihorul, Vlădeasa, Balomireasa şi Muntele Mare, sunt străjile ţinutului auros. Cu văile şi strâmtorile lor naturale, ei formează o fortăreaţă ce a fost menită întru scăparea de urgia veacurilor vitrege, pentru poporaţiunea daco-romană, a cărei locuinţe în oraşe şi sate căzuse pradă focului şi dărâmării din fundamente!
           Din câte primejdii ne-au scăpat pe vremuri munţii şi codrii aceştia! Aici, în întăriturile acestea zidite de Dumnezeu, au stat adăpostiţi o mie de ani strămoşii noştri, când prin şesurile Dunării, curgeau puhoaiele de barbari, când noroadele sălbatece ale Asiei se năpustiau cu duiumul, împingându-se unele după altele asupra Europei, jăfuind şi pustiind totul pe unde treceau.
           În munţii aceştia s-a închegat tăria şi unitatea neamului românesc! Ei au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zilele de groază, cetatea sfântă în care s-au păstrat mai curate ca ori-şi-unde, credinţele, limba şi datinile poporului nostru! În locurile acestea tăinuite, pe veci îngrădite de străjile Carpaţilor, plutesc umbrele strămoşilor noştri de nainte de descălecare.
           Aici, în şopotul izvoarelor şi în freamătul codrilor, a răsunat pentru întâia oară frumoasa noastră doină duioasă, şi nu e pârâu, nici plai, de care să nu fie legată o amintire scumpă sufletului nostru, nici vârf de munte, care să nu-şi aibă povestea lui frumoasă şi cântecul lui.
           Mai târziu, dupăce au contenit năvălirile şi s-au scoborât ai noştri iar la şesuri, de câteori o primejdie mare ne-a ameninţat, munţii ne-au reprimit în adăposturile lor, şi vai de duşmanul care ne-a urmărit în întăriturile cetăţii acesteia naturale a noastre!
           Firea locului a adus cu sine spiritul războinic a poporului muntean şi curagiul lui propriu l-a scăpat de soartea vitregă a iobagilor dela şesuri, căci nici grofi, nici baroni nu avură gust a cere dela Domnitori donaţiuni (stăpânire prin dăruire) peste acest ţinut, nici dupăce Voivodatul de “Terra Tzopus” a fost încetat!
           Ţopii rămaseră în libertatea lor sub tot timpul Regilor Ungariei şi a Principilor transilvăneni, precum voiu descrie aceasta la alt loc.
           Deci, muntenii din aşa numitul domeniu fiscuşesc al Zlatnei de jos, de mijloc şi de sus, sunt adevărate rămăşiţe ale vechilor colonii romane, aduse de Împăratul Traian în Dacia, cari la năvălirea barbarilor, aci şi-au aflat loc de adăpost şi în aceşti munţi au scăpat şi trăit până în ziua de azi, în aceşti munţi, în cari aflară aşa puţine locuri de sămănătura şi de fânaţe, pe care străbunii lor le tăiase cu securi şi cu crunte sudori, din acele păduri de veacuri, în care ei scăpaseră cu viaţă, cu vitele şi cu puţina avere din naintea hoardelor Hunilor, Gepizilor, Goţilor, Avarilor, Vandalilor, cari se întreceau în uciderea Românilor şi pustiirea înfloritoarelor lor cetăţi…
           Muntenii aceştia, Români din timpurile cele mai vechi, trăiau unii cu băitul, iar alţii cu vânatul, cu pădurăritul şi cu ţinerea vitelor. Şi aşa se vede că ei, ca oameni liberi dintru început şi după pacinica ocupare a Transilvaniei prin Maghiarul Tuhutum, n-au fost legaţi nici la un domn pământesc, fără numai Principelui ţării – ca Principe, iară nu ca domn pământesc!, - căruia, ca oameni liberi, de bunăvoie, în chip de onorariu, nu ca daţie iobagească, îi dădeau din productele lor în tot anul o câtăţime sau mită de aur, precum Abrudsătenii, Buciumanii, Cărpenişenii, - sau că dădeau piei de vulpe şi jder, miere de stup şi unt pe sama casei principelui, care câtăţime de aur principele Apaffy o hotărăşte în diploma sa dată la 30 Maiu 1676 din Bălgrad Abrudsătenilor, Buciumanilor şi Cărpenişenilor în 50 de pizete, iară în diploma din 18 Decembre 1689 pune pe fieştecare din aceste trei comunităţi, câte 36 pizete şi 6 cosaşi. Acest honorariu, şi nu mai mult, s-a făcut după aceea ca un obiceiu, întocmai ca la Secui darea boului, când se însura sau se năştea craiului un fiu. Nu numai vechii regi ai Ungariei, precum Ludovic cel mare în 2 diplome, date una din Zagrabia de după sărbătoarea S. Catarine fecioara şi martira, la 1357, alta din anul 1365, în cari locuitorii munţilor acestora se numesc: Cives hospites si Montanistae, şi Sigismund la anul 1428 în a doua zi după praznicul cercetărei prea fericitei fecioare Maria, îi lasă şi întăreşte, precum în acele două diplome se zice: în libertăţile, prerogativele, indultele şi lăudabilele obiceiuri a lor din vechime avute. Ba şi Principii Ardealului, precum Bethlen, Rakotzy şi Apaffy, în mai multe diplome le-au întărit.
           Ca apoi, cu timpul, după ce-a ajuns Transilvania sub Casa Austriei, cum s-a strămutat acel honorariu şi daţie, în taxă de bani, şi apoi cum şi în ce chip taxa aceasta înmulţindu-se, s-a prefăcut în o taxă răscumpărătoare de robote, - vom vedea la alt loc.
           
           Nota 1 - probabil actualul Beiuş, al cărui nume se pronunţă de către localnici şi în zilele noastre exact asa cum scrie şi Rubin Patiţia citând cronica – nota tehnoredactor.

 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 30 decembrie 2009 de către Bogdan Briscu
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits