NICOLAE-HORIA NICOARĂ


       Nicolae-Horia Nicoară este moţ, născut în localitatea Sohodol, satul Nicoreşti, judeţul Alba, în anul 1951. A urmat cursurile şcolii primare în localitatea Sohodol şi şi-a completat studiile la şcoala şi liceul din Barza-Brad, judeţul Hunedoara respectiv Baia de Arieş, judeţul Alba. În prezent locuieşte în localitatea Şagu, judeţul Arad. Cognomenul "Horia" e inspirat, de unde altundeva decât de la eroul naţional, Horea, conducătorul răscoalei moţilor din anul 1784.
        Prin poezia sa poetul Nicolae-Horia Nicoară îşi cântă în mod excepţional dorul de Sohodolul natal, împletit strâns, cum altfel?, de cel de Ţara Moţilor, unde, aşa cum spune într-una din poeziile sale redate mai jos, se odihnesc străbunii săi şi ai noştri, care ne-au legat de pământul sacru al Ţării noastre de Piatră, pentru că aşa au primit şi ei datina de la strămoşii lor. O binecuvântare sau un legământ prea greu? Am zice că o mândră şi în acelaşi timp dulce povară, pe care credem că doar moţul adevărat o înţelege şi pe care poetul Nicolae-Horia Nicoară ştie să o transmită atât de minunat prin versurile sale.
        În timp ce îşi desfăşura activitatea în cadrul Întreprinderii Miniere Baia de Arieş (între anii 1970 - 1982) a pus bazele, pentru prima oară în istoria acestei localităţi, unui cenaclu literar, intitulat "Ion Agârbiceanu". După 1990 este director de cămin cultural în localitatea Şagu, judeţul Arad, până în anul 1992, când devine viceprimar, ulterior primar, al aceleiaşi comunităţi arădene, până în anul 1996. Până în anul 2004 va fi referent cultural la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Arad - Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, pentru ca după acest an, până în prezent, să fie bibliotecar metodist la Biblioteca Judeţeană „A. D. Xenopol” din municipiul Arad.
       Debutul literar l-a avut în ziarul „Unirea” din Alba Iulia, în anul 1967, iar debutul editorial şi l-a făcut în volumul colectiv, „Cântec pentru zorii de zi”, Editura Albatros, Bucureşti, 1987.
        A colaborat, cu lucrările sale, la publicaţii atât din ţară, cât şi din diverse părţi ale lumii: Germania, Statel Unite ale Americii, Iugoslavia şi ţările succesoare ale acesteia, Republica Moldova şi Canada.
       Activitatea de creaţie poetică i-a fost răsplătită de-a lungul anilor cu numeroase premii ce îi recunosc valoarea artistică, confirmată în volumele care i-au fost publicate şi anume:
  -„Cântec pentru zorii de zi”, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, volum colectiv
-„Desculţ prin Transilvania", Editura Euroland, Suceava, 1995
-„Cuvântul nu stă la vamă”, Editura Tibiscus, Uzdin-Iugoslavia, 1998
-„Acasă”, Editura Macarie, Târgovişte, 1999
-„Singur în faţa cerului”, ("Sam pred nebom", volum de versuri bilingv româno- sârb), Editura Tibiscus, Uzdin-Iugoslavia
-„Sfântă Duminică a învierii”, Editura Viaţa arădeană, Arad, 2001
-„Din umbra flăcării”, Editura Macarie, Târgovişte, 2001
-„Desculţ prin Transilvania”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Euroland, Suceava, 2002
-"Doi poeţi-aceeaşi limbă"(„Intre leagăn şi stea”), Nicolae Nicoară-Horia, Vasile Barbu, Ed. Nigredo, Arad, 2008

       În acest moment are gata pentru tipar volumul de poezii intitulat „Nu ştiu dacă sunt...”.


       Îi mulţumim domnului Nicoară pentru a ne fi pus la dispoziţie datele sale biografice care au servit la realizarea acestei scurte prezentări şi pentru amabilitatea şi căldura sufletească cu care ne-a permis publicarea pe acest site a poeziilor domniei sale.


Bogdan Briscu, 28 decembrie 2009, Oradea

Eu n-am plecat


  Eu n-am plecat din Munţi cu-adevărat,
Chiar de plătesc prin alte părţi chirie,
În Sohodol, pe buza unui sat
Stă casa părintească mărturie
Şi-adeseori spre seară când urc Dealul
Cu fruntea-nbrobonită de sudoare,
Simt cum tresaltă-n mine-ntreg Ardealul
Şi iarba geme arsă sub picioare.
Acolo sunt de drept strămoşii toţi,
În subpământul sfintei Transilvanii,
Cei puşi în furci, crucificaţi pe roţi,
Oricât de-nstrăinaţi au fost, sărmanii...
Albac şi Vidra, Cărpiniş, Abrud,
Cu toată Ţara Moţilor sub pleoape,
Oricât ar viscoli prin fluier surd
De Munţii ăştia voi rămâne-aproape!
Că m-au legat de ei cu jurământ
Părinţii mei din lacrimă şi pâine,
Eu n-am plecat din Munţi, aicea sunt,
Aici şi dupa moarte voi ramane!

 

E noapte, nici o candelă aprinsă
 
13 septembrie, mereu...


   E noapte, nici o candelă aprinsă
La Ţebea pe Mormântul Celui Viu!
Durută, ca o lacrimă neplânsă,
Inima ta, mereu, aşa o ştiu...

Prin fluier trece vântul şi suspină,
Pe sub gorun se-aud păreri de rău,
E sărbătoare-aici şi ei se-nchină
Unui dor străin de Dorul tău!

Ei, patrioţii noştri de o Clipă,
Luându-te blazon în pieptul lor,
IANCULE- duruta mea risipă,
Tu lasă-mă în locul tău să mor...

Mă tulbură nespusa ta Poveste
Şi Munţii-n veşnicia ei se mută-
Aici, Acum, atâta lipsă-mi este
De Numele rămas pe crucea mută!


 

APUSENII...


   În noaptea asta m-am visat cu ei,
Cu Munţii mei, aceia de Acasă,
Erau mâhniţi puţin, tăcuţi şi grei
De Aurul şi-argintul ce-i apasă...

Şi-Acolo sus, pe vârfurile lor
Trecea un cal durut, fără stăpân,
Galopul lui era aşa uşor
Şi-amirosea prin Visul meu a fân...

Dar unde-i Călăreţul şi ce face?
E sub Gorun, sărmanul şi nu doarme-
Cine, Doamne, nu mi-l lasă-n pace
De-i tulbură suspinul cu sudalme?!

Iar Celălalt, pe-un Deal de furci anume
Stă dezbrăcatul, pironit pe frig,
Şi Roata lui se-nvârte peste lume,
Prin Somnul meu am început să strig...

..............................................................
În noaptea asta am vorbit cu ei,
Cu Munţii mei, rămaşi mereu Acasă,
Erau mâhniţi puţin, de gânduri grei
Din Ţara mea de piatră, preafrumoasă!


 

Caut stăpân...
 
15 ian. 2009

 
„Horia pe-un munte falnic stă călare...”

 
Eminescu


   „Slugă mereu, caut stăpân,
Vând doniţi, ciubară, tulnice, heeei!”
O Viaţă şi încă aş vrea să rămân
Acolo în lacrima Moţilor mei.

Din palmele lor am băut în pruncie
Lumina amară până la fund,
Mâna mea fulgeră acuma când scrie
Poemul acesta în care m-ascund...

Cât aur şi-argint murmura în izvoare,
La Roşia, Zlatna, la Baia şi- Abrud,
Geamătul roţii lui Horia doare,
Fluierul Iancului când îl aud...

„Caut stăpân”, aşa le-a fost dată
Pecetea aceasta s-o poarte mereu,
Ei, cerşetorii din poartă în poartă,
Acolo pe Golgota neamului meu...


 

Eu vin în Ţara Moţilor mereu...


   Eu vin în Ţara Moţilor mereu,
Aici mă simt în largul meu Acasă,
Aici e mai aproape Dumnezeu
De pâinea şi de vinul de pe masă,

Aici, lângă Ponoare şi Râmeţi,
Printre ciobanii mei cu ţundra sură,
Mai doare încă slova sub peceţi,
Horea şi Cloşca mai îndură

Pe Dealul unde nu răsare grâu
Ci iarbă numai şi durere multă,
Doineşte Moţul cu şerpar la brâu,
Pădurile stau în genunchi şi-ascultă

Acolo-n Munţii roşi de îndoială
Şi Arieşul murmură pelin;
Prin gândul meu e zvon de catedrală,
Eu vin în Ţara Moţilor şi vin

Acestor oameni, încă drepţi şi vii,
Acestor locuri sfinte să mă-nchin,
De jertfa lor îndură-te, Părinte,
Acum şi-n vecii vecilor. Amin.

Eu vin în Ţara Moţilor mereu,
Aici mă simt în largul meu Acasă,
Aici e mai aproape Dumnezeu
De vinul şi de pâinea de pe masă.


 

FERICET…


   Ferice de tine, Deal de Fericet,
Ochii lui văzură aici întâia oară
Cum lumina lumii se năştea încet
Si pentru această oropsită Ţară.

Tălpile desculţe peste şerpi de dor
Cum urcau rănite dinspre văi adânci,
De ştia pruncuţul ce tăceri te dor,
Ce fântâni durute din izvoare plângi...

Fulgeră sub roată casa lui rămasă
Dintr-o amintire şerpuind prin veac,
Horia-înlăuntru încă stă la masă
Şi-mprejur ortacii, duşi pe gânduri, tac...

Se aude-un fluier peste dunga zării,
Cântecul destramă nepătrunsa ceaţă,
Dincolo, pe Dealul cel sortit vânzării
Îşi arată luna palida ei faţă...

Ferice de tine, Deal nefericit,
Ochii te văzură-n cea din urmă oară
Când în lanţuri grele cobora în mit
Crăişorul nostru, neştiind să moară...


 

MĂ SIMT LEGAT DE EI...
 
Miercuri, Întâi aprilie 2009.


   Mă simt legat de ei pentru vecie,
Precum sunt zalele de lanţul lor!
Dacă o fi s-adorm în Poezie
Tot înspre Munţi îmi voi trimite-un Dor

Ce l-a avut şi el atunci-Nebunul!
Cel mai înţelept de pe pământ!
Mă doare ne-odihna-i sub Gorunul
A cărui ramuri astăzi nu mai sunt...

Mă simt legat de ei şi ei de mine,
Cum gemenii de pieptul Maicii lor,
Senini de sunt şi mie-mi este bine,
De plâng Acolo, pleoapele mă dor!

Şi iarăşi vin să spun, nu-i întâmplare
Că versul meu miroase a răşină,
Mi-au dat un nume, dureros de mare,
Un nume de-Adevăr şi de Lumină!

Nu-i laudă, e mântuire poate
Fiorul care-l port prin trup mereu-
Mă simt legat de ei până la moarte,
Mă simt legat până la Dumnezeu!

El Este, va fi Singurul în stare
Să mă dezlege de Blestemul lor,
Cum nu e altul mai sublim sub soare-
Mă simt legat ca Umbra Lui, de nor...


 

Mă strigă iarba...
05 iulie 2009, spre dimineaţă...


   Mă strigă iarba să mă duc la coasă,
Cum mergeam cu tata în pruncie,
E-atât de multă şi aşa de deasă
Pe Dealul meu, uitat în Poezie...

E iulie, de-acum acolo ştiu
Se coc cireşele- ce Sărbătoare!
De prea departe şi de prea târziu
Nu pot să vin şi zarea lor mă doare...

Doar pe furiş mă poartă câteodată
Acelaşi gând, el, cel mai de-cu-zori
Îmi bate coasa, n-a uitat s-o bată
Şi la auzul ei mă prind fiori...

Tata coseşte-acum în veşnicie-
Mă strigă iarba să mă duc la coasă,
Pe Dealul meu durut din Poezie
E-atât de multă, Doamne şi de arsă!...


 

ROUA APUSENILOR...
23/24 mai 2009.


   Mi-e dor de Roua de la Sohodol,
De-o sete sfântă gura mea e arsă!
Mă fură gândul, ce sublim obol,
Spre Apusenii cei rămaşi Acasă...

Când sorb din ea lumina cu nesaţ
Aud cum curge-n mine o poveste,
Prin Munţii mei cu tulnicul la braţ
Mă văd copchilul Moţilor pe creste...

Şi-acolo, într-o peşteră cu nume
Ce mi-a fost dat să-mi fie de mireasă,
Să îmi ascund tăcerile din lume
Şi Dorul din Poemul ce m-apasă...

E-atâta arşiţă acum când scriu!
Prin tot ce sunt mă susură fiorul-
Aşa mi-a fost şi mie dat să fiu,
Să curg nestăvilit precum izvorul...


 

VÂNZĂTORII


   De la Alba până la Abrud,
Din Albac şi până-n zarea zării,
Peste tot şi astăzi îi aud
Pe aceia ce te-au dat vânzării

Şi de-o fi să te mai scoli odată
Din mormântul Cerului înalt
Te vor trage, mârşavii, pe roată,
Cum l-au tras atunci pe celălalt!
Tu să ştii că noi de-o ducem greu
Munţii noştri nu se mai răscoală-
Ne rugăm la Bunul Dumnezeu
Să ne vindece de-această boală...
Gornicii întârzie spovada,
Peste ei iertarea ta să cadă,
Cadă peste Scorucet zăpada,
Urmele să nu ţi se mai vadă...
Dar, te rog, tu, Horia-Părinte!
Azi pe Dealul Furcilor când treci
Lasă-ne aducerea aminte
De acum şi până-n veci de veci!
.....................................................
De la Vidra până la Abrud,
Din Albac şi până-n zarea zării,
Peste tot şi astăzi îi aud
Pe aceia ce te-au dat vânzării...


 

ARGINŢII...
 
31 Decembrie 1784/1 Ianuarie 1785...


   Se-aud spre Bălgrad paşi gemând pe drum,
Printre păduri, cu lanţurile grele,
E HORIA, el „Rex Valachorum”,
Purtând pe cap cununa de nuiele...

În stânga lui e fratele Cloşcuţ
Şi-o inimă cu amăgiri deşarte,
Zăpada cade putredă pe Munţi
Ca un giulgiu mirosind a moarte...

E Anul Nou şi zvonuri de colindă
În şerpi de dor prin sânge-i se desfac,
Colaci de lacrimi aburind sub grindă,
Departe, sus în Crângul din Albac.

Un fierăstrău îl fulgeră cu dinţii,
Ştia demult ce chinuri o să-ndure,
Nu moartea-l înspăimântă, ci arginţii
Vânzării lui, acolo în pădure...

 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007. Această pagină a fost creată la 27 decembrie 2009 şi revizuită la 1 ianuarie 2010 de către Bogdan Briscu
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits