Colonel (r) dr. Constantin Mosincat
           POLITICA DE APARARE A VESTULUI ROMANIEI (1930-1940)

           Editura TIPO MC
           Oradea, 2007
           ISBN 978-973-88123-1-4
           Textul reprodus pe acest site s-a facut cu acordul expres al autorului cartii.
           Toate drepturile rezervate. Nici o parte a textului nu poate fi reprodusa, sub nici o forma (scris, foto, video) fara acordul scris al autorului cartii mai sus mentionate. ©2007

           SOLUTII TEORETICE AVAND CA OBIECT APARAREA GRANITEI DE VEST

           La mijlocul deceniului patru, datorita inrautatirii climatului international preocuparile privind siguranta tarii s-au amplificat, Marele Stat Major trecand, din 1937, la realizarea sistemului de fortificatii pe frontiera vestica (NOTA 304). O propunere, cu o sustinere teoretica avansata, a vizat crearea la frontiere, inclusiv la cea vestica, a unei zone graniceresti, care sa fie colonizata cu o “populatie pur romaneasca, de preferinta urmasii celor cazuti in lupta” (NOTA 305). Colonizarea granitelor, aprecia generalul Teodor Nicolau, comandantul Diviziei 1 Vanatori, intr-un memoriu din 1934 adresat regelui, “este pentru statul roman o chestiune de aparare nationala si de inalte interese de stat” (NOTA 306). Colonelul Leon Cerchez propunea ca zona granicereasca sa aiba o adancime de 20 km, iar termenul in serviciu al granicerilor sa fie de 5 ani, acestia urmand a fi improprietariti cu loturi cuprinse intre 5-10 ha. Cum numarul populatiei graniceresti, dupa calculele sale, se putea ridica intr-o perspectiva de 2-3 decenii la circa 3.000.000 de oameni, se propunea crearea unui Corp al granicerilor, compus din trei divizii, fiecare cu 2 brigazi de infanterie si una de artilerie. Fiecare divizie urma sa aiba in paza 1/3 din frontiera (NOTA 307). Generalul Teodor Nicolau propunea, la randul sau, ca zona granicereasca sa aiba o adancime de 30 km, sa fie colonizata cu moti si, in plus, sa se treaca la o politica de impaduriri masive. In schimbul obligatiilor militare, granicerii urmau sa beneficieze de o serie de avantaje.
           Ideea colonizarii motilor pe granita de vest se regaseste si in alte doua memorii adresate primului ministru de catre Comisariatul Muntilor Apuseni (NOTA 308), precum si de ziarul Graiul Motilor (NOTA 309). Se urmarea in mod practic refacerea vechilor institutii ale plaiesilor, scutelnicilor si dorobantilor, care au functionat la sud si la est de Carpati, si a regimentelor graniceresti din Transilvania, create de imparateasa Maria Tereza.
           O alta opinie intalnita frecvent in gandirea militara romaneasca interbelica avea in vedere pregatirea pentru aparare a Muntilor Apuseni. Generalul Iosif Iacobici, in cateva studii publicate in Romania Militara, aprecia ca situarea lor la numai 80-90 km inapoia granitei de vest le confera cea mai mare importanta dintre toti muntii nostri: “Ei constituie o fortareata naturala care vegheaza spre vest, acoperind interiorul Ardealului si stapanind principalele artere de comunicatie, ce trec in imediata apropiere” (NOTA 310).
           Pentru ca Apusenii sa joace rolul important in sistemul defensiv romanesc era necesar sa se adopte un program coerent de pregatire. Se impunea, in primul rand, ridicarea economica a acestei regiuni, imbunatatirea starii sociale si sanitare, extinderea sistemului de invatamant (NOTA 311). In legatura cu organizarea defensiva nemijlocita a Apusenilor, propunerile erau numeroase si unele dintre ele aveau temeininca justificare. Astfel, generalul Teodor Nicolau aprecia ca se impunea ca in orasele din regiune: “Huedin, Beius, Halmagiu, Brad, Campeni sa fie dislocata cate o unitate de vanatori de munte. Recrutarea ar fi trebuit sa fie regionala, fapt ce ar fi stimulat darzenia locuitorilor care isi aparau propriile localitati” (NOTA 312). Marele Stat Major, la randul sau, a studiat timp de cativa ani posibilitatea organizarii in Muntii Apuseni a unor unitati de vanatori de munte care sa reinvie, intr-o maniera moderna, serviciul cu schimbul existent in armata romana pana in 1908. Studiul nu s-a finalizat, in regiunea Muntilor Apuseni fiind dislocate un batalion de vanatori de munte cu sediul la Campeni si un altul cu sediul la Beius.
           Intrucat experienta istorica a demonstrat ca Muntii Apuseni pot constitui o zona propice apararii circulare, s-a vehiculat si ideea transformarii acestora intr-o regiune de partizani, care sa lupte cu succes in spatele inamicului. Pentru aceasta, teoreticienii propuneau masuri speciale, cum ar fi: constituirea de rezerve de hrana pentru oameni si nutret pentru animale; constituirea de depozite de arme; instruirea populatiei apte de lupta; industrializarea muntilor; crearea unei industrii de aparare in Ardeal etc. Rezervele materiale trebuiau mutate in munti, unde se asigura atat o protectie corespunzatoare, cat si materii prime suficiente (NOTA 313). “Mutand toate stabilimentele si fabricile militare in regiunea Muresului mijlociu, conchidea generalul Teodor Nicolau, am putea avea o industrie nationala la care ar gasi de lucru suprapopulatia din Muntii Apuseni si in acelasi timp n-am mai fi tributari strainatatii cu atatea miliarde anuale” (NOTA 314).
           Un alt mijloc important de sporire a capacitatii defensive a Apusenilor il reprezenta imbunatatirea considerabila a sistemului de comunicatii. “Cu actuala retea de comunicatii – se arata intr-un memoriu al Comisariatului Muntilor Apuseni din 22 decembrie 1934 – Tara Motilor nu este incadrata in viata economica a Romaniei Mari, dar nici macar in viata economica a Ardealului, Banatului si Crisanei” (NOTA 315). Se preconizau constructia de noi sosele, mai ales a celor venind din podisul transilvan, a unei cai ferate normale in locul celei inguste, infiintarea unei cai ferate de rocada la vest de Apuseni etc. (NOTA 316). Constructia cailor de comunicatii trebuia sa se faca cu multa atentie, pentru a nu diminua valoarea operativa a muntilor. Ganditorii militari aveau in vedere comunicatiile din vestul Apusenilor mai ales a celor de patrundere in munti, ceea ce ar fi usurat ofensiva adversarului (NOTA 317). […]

           
           Nota 304. Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de aparare, p . 257-259
           Nota 305. Leon Cerkez, Trei chestiuni militare de actualitate, Tipografia Scolii Militare de Infanterie Nr. 1, Bucuresti, 1922, p. 42
           Nota 306. Arhivele Nationale Istorice Centrale (in continuare A.N.I.C.), fond Casa Regala, dos. nr. 10/1934, f. 22
           Nota 307. Leon Cerkez, op. cit., p. 43-55
           Nota 308. A.N.I.C., fond Casa Regala, dos. 25/1934, f. 52
           Nota 309. Graiul Motilor, 1934, nr. 28, p. 2
           Nota 310. Petre Otu, Gandirea militara romaneasca despre apararea granitei de vest (1919-1939), in Pietre de hotar, vol. 1/1997, p. 138
           Nota 311. Arhivele Nationale Directia Judeteana Bihor (in continuare: A.N.-D.J.Bh), fond Prefectura judetului Bihor, dos. 34/1937-1938, f. 4-173
           Nota 312. A.N.I.C., fond Casa Regala, dos. 10/1934, f. 15
           Nota 313. Ibidem, f. 16-24. In diverse studii privind crearea industriei militare nationale s-a criticat, cu dreptate, faptul ca intreprinderile de armament erau grupate in jurul capitalei: Arsenalul armatei in centrul Bucurestiului; Pirotehnia la Ciurel; depozitul de munitii la Cotroceni, alte depozite de munitii in forturi etc.
           Nota 314. Ibidem, f. 26. A se vedea si dos. 8/1931, Memoriu. Consideratiuni asupra pregatirii materiale a apararii nationale indeosebi referitoare la armament si munitii, f. 1-20; dos. 2/1935, Memoriul Uniunii Industriilor Metalurgice si Miniere din Romania, f. 1-6.
           Nota 315. Idem, dos. 25/1934, f. 66
           Nota 316. Ibidem, f. 67-76 Nota 317. Petre Otu, op. cit., p. 138

 
Acest site a fost creat in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits