CAPITOLUL IX
            EPOCA NĂVĂLIRILOR BARBARE PÂNĂ LA INVAZIA UNGURILOR ŞI STABILIREA ACESTORA ÎN DACIA TRAIANĂ

            Zămislirea naţionalităţii române este strâns legată cu cucerirea Daciei de către marele împărat Traian. Întreaga noastră fiinţă de azi este nedespărţită de această cucerire, iar cultura şi civilizaţia noastră, la fel cu originea noastră, datează din perioada vieţei romane implantată în Dacia, unde s-a altoit şi s-a împletit pe viţa cea plină de rezistenţă şi vânjoasă a rasei tracice, adică a Dacilor, cari stăpâniau ţinuturile dela poalele Carpaţilor. Aşa se leagă începutul istoriei poporului nostru cu zilele, în care trăim.
            Odată cu retragerea în dreapta Dunării a legiunilor romane din Dacia Traiana, adică a armatei, de către împăratul Aurelian, la anul 271 d. Christos, începe pentru populaţia daco-romană o epocă cu totul nouă a istoriei ei, caracterizată de savantul nostru istoric Alex. Xenopol prin trei împrejurări însemnate şi anume:
1.    Cei mai mulţi din locuitorii rămaşi în Dacia Traiană, speriaţi de violenţele şi pustiirile năvălitorilor barbari, caută adăpost în contra lor prin munţii şi pădurile, de cari Dacia era plină.
2.    Felul cel nou de viaţă, adus prin strămutarea poporului dela câmpie la munte, schimbă şi condiţiile traiului său, reîntorcându-l îndărăt dela viaţa agricolă la una ca şi nomadă. Cu toate că Daco-Romanii n-au părăsit niciodată cu totul îndeletnicirile vieţei aşezate, totuşi petrecerea lor în munţi împingându-i mai ales la păstorie, ei umblau necontenit pe toată întinderea lor, veniau în contact unii cu alţii din punctele cele mai îndepărtate şi astfel unificând felul lor de a fi, au pregătit acea unitate surprinzătoare a neamului românesc dela nordul Dunării.
3.    În acest răstimp de aproape o mie de ani, poporul Daco-Romanilor intră în atingere cu deosebite neamuri barbare, care au lăsat urme în graiul şi obiceiurile lor, determinând forma lui de organizare şi ajungând chiar a-i domina mintea prin limbă şi religie.
            În ce priveşte religia şi în general creştinismul trebue să accentuăm că creştinismul nu s-a introdus la Români la o dată fixă, ci printr-o infiltraţie lentă, începând din veacul I până-n veacul al VII-lea. În veacul al II-lea şi al III-lea era răspândit sporadic în Dacia. În timpul stăpânirii Goţilor, Hunilor şi Gepizilor legăturile cu nordul Dunării nu sunt rupte. Din sudul Dunării vin negustori, misionari şi captivi, cari răspândesc religia creştina în Dacia. În veacul al IV-lea, când creştinismul devine religie de stat, centrele episcopale dela Dunare ajung la mare înflorire. Niceta de Remesiana predica credinţa creştina la Daco-Romanii de pe ambele maluri ale Dunării, la sfârşitul veacului al IV-lea şi începutul celui al V-lea. Apostolul naţional al Românilor e un românizator prin creştinism şi un reînnoitor al tradiţiilor italice la Dunărea de jos. Religia creştină e îmbrăţişată de partea cea mai mare a populaţiei. Dar apostolatul lui Niceta nu cuprinde întreg poporul. Părţile nordice ale Ardealului nu sunt atinse de acest puternic curent creştin. Încreştinarea strămoşilor noştri se continuă până în veacul al VII-lea, când Slavii se aşează în sudul Dunării şi turbură continuitatea elementului românesc. Procesul de răspândire al creştinismului la Români merge paralel cu procesul de formaţiune. Când poporul român apare în zorii istoriei ca popor format, el apare ca popor creştin.
            Naţionalitatea română, a cărei bază fusese pusă prin contopirea Romanilor cu baştinaşii din Dacia, iese formată pe deplin tocmai din epoca năvălirilor barabre, ca un sâmbure vechiu într-un arbore puternic, cu ramuri întinse, coroana bogată şi rădăcini adânci. Acest arbore trebuia curăţit şi îngrijit şi curăţirea, întreprinsă de mult, a fost dusă tot mai spre desăvârşire de epoca regenerării, care azi putem spune că este ca şi încheiată, întruniţi fiind toţi Românii într-un stat mare şi puternic: România mare de azi.
            Perioada năvălirilor barbare cuprinde una din fazele cele mai însemnate ale istoriei noastre, aceea în care, în cursul a o mie de ani, - timpul dela părăsirea Daciei şi până la întemeierea principatelor Munteniei şi Moldovei s-au alipit multe elemente noui la naţionalitatea română.
            Dacia, în prima perioadă a migraţiunei popoarelor (dela anul 270-860 d. Chr.), a fost cutreerată întâiu de Goţi, apoi de Huni şi de Gepizi. Cei dintâi nu-şi părăsesc aşezările lor de pe ţărmurii Mării Negre (Basarabia de azi), până când nu sunt înspăimântaţi de Huni şi trec cu grămada în partea orientală a împărăţiei romane.
            În răstimpul de peste 100 de ani, ce se strecoară dela părăsirea Daciei până la venirea Hunilor (270-375), Dacia reintrase în stăpânirea Sarmaţilor, cari se stabiliseră mai ales în Muntenia.
            Pe timpul împăratului bizantin Constantin cel Mare (325-337), Goţii atacă din nou imperiul roman şi provoacă pe Constantin a face o expediţie în contra lor. El trece Dunărea pe un pod de piatră, acela ale cărui urme se văd şi astăzi încă la Celeiu, între gurile Jiului şi ale Oltului. Goţii sunt bătuţi de Constantin în Muntenia, care pe atunci purta numele de ţara Sarmaţilor. Împăratul Valente al Bizanţului (364-378) face şi el o expediţie în contra Goţilor, pe cari îi bate în Basarabia de sud, după ce a trecut pe un pod de plute construit la Noviodunum (Isaccea de azi).
            Alungaţi în urmă de Huni, Goţii trec Dunărea în imperiul de răsărit (bizantin) cu învoirea împăratului Valente, căruia i-au făgăduit că vor rămâne liniştiţi, ceea ce nu s-a întâmplat, căci revoltându-se, Goţii bat pe împăratul Valente, îl omoară la Adrianopol, apoi pradă şi pustiesc un lung şir de ani Peninsula Balcanică până când trec în Italia şi apoi în Spania, unde Oceanul Atlantic pune un sfârşit vieţii lor rătăcitoare.
            Goţii nu au lăsat nici o urma în limba românească, ceea ce constitue încă o dovadă serioasă că Daco-Romanii nu au părăsit niciodată vechia lor patrie, Dacia lui Traian.
            Singurul lucru rămas după urmele Goţilor ar fi, după unii istorici, tezaurul de aur păstrat azi în muzeul statului din Bucureşti şi cunoscut sub numele de Tezaurul dela Pietroasa sau Cloşca cu puii de aur, tezaur pierdut de Goţi la Pietroasa, în judeţul Buzău, în goana lor din faţa trupelor împăratului Valente.
            Pe urmele Goţilor nemilostivi au venit în Dacia Hunii, ca nişte tigri însetaţi de sânge. Poporul Hunilor, care era de rasă mongolică, spre deosebire de Goţi, cari erau Arieni, a băgat spaima şi groaza în toate popoarele peste cari au trecut.
            Scriitorul Ammianus Marcellinus face următorul portret fizic, moral şi intelectual al acestui cumplit neam de oameni:


            Hunii întrec în cruzime şi barbarie tot ce şi-ar putea cineva închipui mai barbar şi mai sălbatic. Corpul lor grămădit, cu membrele superioare foarte mari şi capul peste măsură de gros, le dă o înfăţişare monstruoasă. Se nutresc fără a întrebuinţa nici o pregătire, nici foc, mâncând rădăcini de plante sălbatice şi carne muiată între coapsele lor şi spatele cailor. Niciodată nu mânuesc plugul. Ei nu locuesc în case, nici în colibe, căci orice înconjurare a unui zid le pare un mormânt şi ei nu se cred în siguranţă sub un acoperiş. Totdeauna rătăcind, schimbând vecinic locuinţele lor, ei sunt deprinşi din copilărie cu toate suferinţele: frigul, foamea şi setea. Turmele de animale îi urmează în rătăcirile lor, târând carele în care este închisă familia lor. Acolo torc femeile şi cos hainele bărbaţilor, acolo dau naştere copiilor şi îi cresc până ajung mari. Întrebaţi pe aceşti oameni de unde vin, unde au fost zămisliţi, unde au fost născuţi, ei nu vor şti să răspundă. Trăesc necontenit pe caii lor cei mici şi urâţi, însă iuţi şi neobosiţi. Călări ca bărbaţii sau stând pe o parte după chipul femeilor, îşi ţin pe cai adunările lor, cumpără şi vând, beau şi mănâncă, ba chiar şi dorm înclinaţi pe gâtul animalelor. Hunii sunt nestatornici, fără credinţă, mişcători după toate vânturile, cu totul răpiţi de furia momentului. Ei ştiu tot atât de puţin, ca şi animalele, ce este cuviincios şi necuviincios. Limba lor este întunecată, încurcată şi plină de metafore. Cât despre religie, ei par a nu avea nici una, sau cel puţin nu practică nici un cult. Patima lor precumpănitoare este cea a aurului.


            Hunii au venit din stepele Rusiei de astăzi către apusul Europei. Lovindu-se de stavila Carpaţilor Moldovei, ei au înconjurat aceşti munţi pela nord şi pela sud, prin pasul Turnului Roşu, către inima Daciei, în care s-au răspândit prin văile Mureşului şi Someşului. Că Hunii s-au aşezat mai ales în centrul Europei, în câmpia panonică, dintre Tisa şi Dunăre şi de-a dreapta Dunării, se dovedeşte prin împrejurarea că scaunul imperiului lui Attila, regele lor, se găsea aici. Se pare că acest popor barbar nu a ocupat în mod constant Dacia, dar prin spaima produsă în locuitorii Daciei, el i-a impins pe aceştia tot mai mult către adăposturile fireşti şi apropiate ale pădurilor din masivul Carpaţilor. Furia Hunilor în contra oraşelor, în care se aflau bogăţii, a rămas proverbială până azi. Ei dărâmau tot şi dădeau foc, aşa că locuitorii îşi luau lumea în cap, fugind în toate părţile.
            Moartea lui Attila fu semnul pieirei imperiului întemeiat de el cu atâta repeziciune: O luptă sângeroasă isbucni între numeroşii săi copii, iar pe de altă parte popoarele germane, mai ales Gepizii şi Ostrogoţii, bătând pe Elac, fiul mai mare al lui Attila, pe malurile Dravei, îşi împărţiră ţinuturile apusene din imperiul Hunilor.
            Gepizii, scuturând jugul Hunilor, îşi întind stăpânirea în câmpia Tisei, la apusul munţilor ce despart Transilvania de Ungaria de până mai ieri, ocupând Banatul, munţii metaliferi ai Abrudului, Bihorului şi Vlădesei. Scriitorul Iordanes afirma, în repetate rânduri, că Gepizii ar fi avut în stăpânire Dacia lui Traian şi că au venit în atingere cu Românii. Poporul Gepizilor a fost nimicit în cele din urmă de către Longobarzi şi Avari.
            În sânul poporului român n-a rămas vreo urmă nici dela Gepizi, deoarece poporul daco-roman se retrăsese, în mare parte, încă dela năvălirea Goţilor şi a Hunilor, în munţii şi pădurile Daciei, pentru a putea fi însă totdeauna aproape de casa şi de ogorul lor. Căci nu trebue să uităm că de îndată ce barbarii dispăreau, populaţia băştinaşă daco-romană se întorcea iar la locuinţele ei prădate şi pustiite, uneori nimicite total, plângea pe ruinele găsite şi apoi se apuca să ridice din cenuşă dărâmăturile, să-şi refacă avutul, când deodată iarăşi răsuna alarma, iarăşi veniau barbarii şi locuitorii Daciei erau din nou siliţi să se refugieze prin văgăunile munţilor şi prin desişul pădurilor.
            Ca dovadă că lucrurile se petreceau într-adevăr astfel, istoricul nostru Alex. Xenopol ne spune că cetatea Troppaeum Traiani din Scitia Minora (Adamclisi din Dobrogea de azi) fusese distrusă de Goţi, dar locuitorii ei împrăştiaţi s-au strâns iar la căminurile lor şi deşi mai năcăjiţi, mai strâmtoraţi ca înainte, îşi duceau totuşi mai departe greutăţile vieţii lor amare. Tot astfel oraşul Histria sau Histriopolis (din Dobrogea), care fusese distrus în anul 238, se afla mai târziu bine populat.
            De altfel istoria tuturor năvălirilor petrecute în timpuri mai apropiate de noi ne arată cât de mult ţine omul aşezat la casa lui şi cât de greu se desparte el de căminul ce-l adăposteşte. Şi apoi dacă populaţia cea bogata fuge mai departe şi se desţărează, cea săracă caută adăpost, pe cât se poate mai mult, prin locurile învecinate. Istoria poporului român din Moldova, care a fost bântuit de năvălirile Tătarilor până la sfârşitul secolului al 18-lea, ne dovedeşte acest fapt cu prisosinţă. De câte ori veniau Tătarii, ce făceau Românii? Îşi părăsiau ei ţara? Nu, deloc, deoarece îi regăsim la fiecare nouă năvălire iarăşi aşezaţi în locuinţele lor. Fugiau pentru un moment, luând cu sine, când puteau, avuţia lor principală, vitele lor frumoase, şi se ascundeau în munţi, dar cum se însenina cerul, iarăşi se întorceau la căminele lor dărâmate şi pustiite de Tătari, rămânând să o rupă iar de fugă la cea dintâi veste a revenirei lor.
            Toţi cronicarii noştri de pe vremuri confirmă fuga poporaţiei ţărilor române în adăposturile fireşti ale munţilor la venirea Tătarilor şi obiceiul a rămas fatal moştenit din timpurile mai grele ale năvălirilor popoarelor barbare.
            Pela anul 452, când crudul Attila pleca către apusul Europei, munţii Transilvaniei deveniseră, în întregimea lor, adăpostul populaţiei daco-romane. De bună seamă, văgăunile şi galeriile minelor de aur din Munţii Apuseni au format totdeauna cel mai sigur adăpost pentru populaţia băştinaşă, căci numai astfel se poate explica caracterul Moţilor de azi, atât de apropiat de cel daco-roman.
            De aci se explică faptul însemnat că Românii, până în timpurile mai noui, au ocupat totdeauna partea muntoasă a ţării, de unde apoi mai târziu, când vremile se mai liniştiră, s-au coborât la poalele lor, pentru a înfiinţa statele Munteniei şi Moldovei. O dovadă puternică cum că populaţia din Dacia Traiană a locuit prin munţi în tot decursul evului de mijloc o găsim în terminologia geografică a munţilor, care poartă un caracter pronunţat românesc. Faptul că munţii sunt plini în toate părţile de numiri româneşti, că cele mai mici poteci, stânci şi povârnişuri de teren poartă numiri deosebite numai la poporul român, iar când aceste nume se întâlnesc şi în gura celorlalte naţiuni conlocuitoare cu Românii în Transilvania, ele sunt numai reproducerea şi adeseori schimonosirea numelor româneşti, aceasta ne arată că partea muntoasă a ţării a trebuit să fie cutreierată în toate sensurile de poporul român şi că această botezare, atât de universală a tuturor părţilor munţilor, a fost datorită unei petreceri a lui foarte îndelungată şi stăruitoare în decurs de veacuri întregi.
            Tot prin văgăunile munţilor şi prin desişul pădurilor şi-a salvat viaţa populaţia din Dacia Traiană şi pe vremea năvălirei Avarilor, ginte hunică şi barbară ca şi sălbatecii tovarăşi ai lui Attila. Apăsarea pe care au exercitat-o Avarii asupra populaţiei daco-romane seamănă cu acea întreprinsă de Goţi şi de Huni, contribuind şi ei la ruinarea vieţii civilizate a Daco-Romanilor şi oprindu-i să se coboare din înfundăturile munţilor către şesul roditor, rămas câmp liber şi deschis barbarilor năvălitori.
            De altfel poporul daco-roman grămădit în munţi nu se putea coborî pe laturile exterioare ale Carpaţilor, deoarece pe aici îi încingea un alt brâu de barbari, care le închidea drumul către câmpie. Aceştia erau Slavii, cari au jucat în istoria Românilor şi în formarea naţionalităţii lor un rol mult mai însemnat şi care merită o mai largă descriere.
            Slavii pătrunzând încetul cu încetul în imperiul de răsărit (bizantin) şi aşezându-se în această împărăţie, ca şi în Dacia Traiană, prin însuşi faptul aşezării lor aci, ei pierdeau din barbaria lor primitivă şi se întorceau la o viaţă mai ordonată. Fiind însă necontenit împrospătaţi prin hoarde noui de barbari neîmblânziţi, cari pustiau totul cu fier şi foc, Slavii apar în scriitorii contimporani cu două caractere ce par a se exclude: blândetea şi moravurile pacinice alături cu cruzimile, prădăciunile şi neomeniile cele mai revoltătoare, ceea ce formează până în zilele noastre caracteristica poporului rus, care descinde din Slavii vechi.
            Istoricul Teofilact (640), povestind expediţiile generalului Priscus în contra Slavilor, spune că a prins pe capul lor, cu numele Ardagast, pe care apoi l-a trimis dimpreună cu alţi barbari la Constantinopol, sub paza unui Tatimir. A doua zi un ofiţer al lui Priscus, cu numele Alexandru, trece râul Ilivachia, nume grecizat pentru Ialovatschi, şi urmăreşte pe Slavi până în pădurile şi mlaştinile, cari le serveau drept ascunzătoare.
            Este important de reţinut că numele acestui râu s-a păstrat până astăzi în acel al Ialomiţei, care se numeşte chiar în documentele mai vechi slavone Ialovnitza, din care apoi limba română, schimbând pe vn în m, a făcut Ialomiţa. Acest nume arată mai întâiu că Slavii ocupau Muntenia cu mult înainte de 591, data expediţiei lui Priscus, deoarece găsim la această dată un nume luat din limba lor alipit de un râu şi pe care nume îl primise fără îndoială cu mult timp înainte. Apoi populaţia slavonă, care locuia pe malurile Ialomiţei, a trebuit să rămână statornică lângă apele sale, pentru ca mai târziu fiind romanizata, să transmită această denumire în gura Românilor.
            Dovezi că Slavii locuiau în Muntenia, Moldova şi Transilvania dă şi scriitorul bizantin Menandru. După acest autor, Slavii locuiau la început la nordul şi răsăritul Carpaţilor. Ei au fost aruncaţi în aceşti munţi prin presiunea barbarilor năvălitori şi fiind foarte numeroşi, ei au inundat mai întâiu Transilvania, ţările transcarpatine şi Romania de azi. De aici şi mai ales din Muntenia, unde erau necontenit împrospătaţi prin scurgerea poporului lor dela nord către sud, Slavii începură a năvăli în părţile de peste Dunăre, aşezându-se treptat şi în ele. Pe când cei veniţi peste Români în cetatea Carpaţilor erau absorbiţi de elementul românesc, acei din câmpiile moldoveneşti şi munteneşti rămân mai mult timp în firea lor până când sunt desnaţionalizaţi şi ei de coborârea Românilor din munţi către şes, după descălecarea pricipatelor.
            Regretatul nostru istoric Alex. Xenopol numai astfel explică mai multe fapte pe cât de constante, pe atât şi de însemnate din istoria Românilor. Mai întâiu acela că terminologia ţărilor române dela nordul Dunărei, chiar acea a părţilor lor muntoase, adăpostul poporului românesc, este amestecată cu numiri slavone. Apoi împrejurarea că limba noastră înfăţişează, în partea ei lexicală, un număr destul de însemnat de elemente slavone, fără îndoială cel mai bogat din toate elementele străine, explică cum de mai multe din aşezămintele poporului românesc au un caracter slavon şi în sfârşit cum de chiar reîntoarcerea deplină a poporului nostru la viaţa aşezată, prin întemeierea de oraşe şi întinderea îndeletnicirilor agricole, se face sub înrâurirea slavonă.
            Este neîndoios deci că Slavii au trebuit să stea alăturea cu Românii, să ducă viaţa împreună cu ei, nu să vină numai în o trecătoare atingere, cum s-a întâmplat cu popoarele germane şi mongole, spre a putea lăsa urme atât de pronunţate în sânul poporului românesc.
            Cercetând isvoarele istorice ale evului de mijloc, ele ne arată pe Bulgari ca vecinii împărăţiei Francezilor şi anume după ce Carol cel Mare cucereşte ţara Avarilor, adică Panonia. Astfel Suidas spune că Krum, regele Bulgarilor, supusese pe Avari, cari erau greu împresuraţi de Franci. Sub urmaşii lui Carol cel Mare întâlnim necontenite solii de-ale Bulgarilor în imperiul Francezilor. Aşa în 824 regele bulgar Mortagon trimite o ambasadă la regele franc Ludovic cel Bun, spre a regula marginile ambelor împărăţii. Analele Fuldense raportează despre mai multe lupte întamplate între Bulgari şi Franci. Împăratul şi scriitorul bizantin Constantin Porfirogenetul arată că la 952 imperiul bulgar se mărginea cu Panonia. Asupra aşezării Ungurilor, acelaşi împărat şi scriitor spune că aceştia s-ar margini "despre răsărit cu Bulgarii, de care îi desparte fluviul Istru, numit şi Danubiu, de către nord cu Pacinaţii, de către apus cu Francii, de către sud cu Hrovaţii".
            Cronicile poporului unguresc nu lipsesc apoi de a arăta existenţa mai multor ducate bulgare în Dacia pe vremile năvălirei maghiare. Astfel, afară de anonimul notar al regelui Bela, care aminteşte de ducatele lui Glad, Gelu şi Menomorut, găsim o asemenea pomenire în scriitorul ungur Thurocz, unul din isvoarele cele mai vrednice de credinţă asupra istoriei Ungurilor. El spune vorbind de domnia lui Ştefan cel sfânt, regele Ungurilor: "După aceea a pornit armata sa împotriva lui Kean, ducele Bulgarilor şi al Slavilor, care gintă ocupă nişte locuri întărite prin natură, pe care duce l-a bătut şi ucis numai după grele osteneli şi sudori răsboinice şi a luat dela el nestimată mulţime de comori, mai ales aur şi pietre scumpe. Ştefan aşeză acolo pe un moş al său cu numele Zoltan, care după aceea moşteni acele părţi transilvane şi cari de aceea se numesc în limba vulgară Erdely Zoltan".
            Această stăpânire a Bulgarilor la nordul Dunării avu mult timp drept urmare ca în evul de mijloc ţările Daciei purtau numele de Bulgaria. În cartea Vieţii Sfântului Ştefan se spune că, pe timpul acelui rege, 60 de familii pecenege veniră cu toată averea lor din părţile Bulgariei în Panonia. Pecenegii au locuit însă numai în Muntenia, niciodată în chip statornic în Bulgaria propriu zisă de dincolo de Dunăre. Bulgaria aici înseamnă deci Valachia. În o scrisoare din 1237 a regelui maghiar Bela IV către papa Grigore IX, cel dintâiu spune că "de câtva timp ar fi crescut foarte mult populaţia în Ţara Severinului ce vine către părţile Bulgariei". Aceasta ţară a Severinului ne este bine cunoscută din o diplomă a aceluiaşi rege din 1247 că se intindea până la fluviul Olt şi nu era deci decât Oltenia actuală, care era arătată ca ţinându-se de Bulgaria, adică de Muntenia actuală.
            Într-un document din 1231 se spune că "moşia Boia, megieşită cu moşia Sâmbăta şi care astăzi se află în însăşi ţara Valachilor, fiind stăpânită din timpuri mai vechi decât amintirea omenească de către mai marii, bunii şi străbunii lui Trul, fiul lui Cioru, fusese alipită către pământul Făgăraşului încă din vremile pe când ţara Valachilor era ţară bulgarească".
            Denumirea neproprie de Bulgari dată Românilor dela nordul Dunărei ţine adânc în timpurile evului de mijloc. O hartă catalană din 1375 dă României dunărene numele corupt de Burgaria, păstrând numele corect de Bulgaria pentru regiunea dela sudul Dunărei. În sfârşit, până în ziua de astăzi Ungurii numesc suburbia Şcheiului din Braşov Bolgarszek, deşi este locuită numai de Români şi nu se întâlneşte nici o urmă de popor bulgăresc.
            Întinderea stăpânirei bulgare şi la nordul Dunărei o justifică îndeosebi scriitorii bizantini. Fiind ţările locuite de Români supuse stăpânirei bulgăreşti, introducerea liturghiei bulgare în biserica Românilor din Dacia, precum şi a limbei bulgare în viaţa de stat şi în relaţiile oficiale nu va părea inexplicabilă.
            Este interesant de amintit că existenţa unei Bulgarii la nordul Dunării este combătuta cu cea mai mare înverşunare de protivnicii stăruinţei Românilor în Dacia Traiană în cap cu Roesler, Hunfalvi etc. Modul însă cum combat aceasta chestie, arată că ei urmaresc în lucrările lor altă ţintă decât stabilirea adevărului istoric.
            Nu este în orice caz nevoe a alerga la ipoteza unui traiu îndelungat al poporului român în sânul naţiei bulgăreşti dincolo de Dunăre, pentru a explica aflarea limbei slavone la el sub forma ei bulgară, tot aşa precum nu este de trebuinţă această ipoteză, spre a explica elementele slavone în limba românească, deoarece popoarele slave ce au inundat Dacia şi s-au amestecat aici cu Românii erau de obârşie sclavină, adică slavonă, ca şi acele ce ocupaseră Peninsula balcanică.
            Nici prezenţa elementelor slavone în limba română, nici a grecismelor, nici creştinismul latin primitiv al Românilor, nici primirea creştinismului bulgăresc dela Bulgari, nici pretinsa identitate a limbilor macedo-română şi daco-româna, nu îndrituiesc susţinerea teoriei despre formaţia naţionalităţii române la sudul Dunărei, iar istoria părăsirei Daciei lui Traian de populaţia ei, la retragerea împăratului Aurelian, este o poveste interesată, iscodită de adversarii continuităţii noastre în Dacia Traiană.
            Noi suntem coborâtorii direcţi ai Daco-Romanilor, cari nu au părăsit niciodată Dacia Traiană. Am suferit, cum admirabil spune Alex. Xenopol "martiriul tuturor hoardelor barbare şi toate nedreptăţile stăpânirilor silnice, dar nu ne-am depărtat de pământul, pe care am fost zămisliţi de energia dacă şi de spada romană".
 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită la 28 decembrie 2009 de către Bogdan Briscu
www.taramotilor.ro 2007 - 2010

Visitor Counter by Digits