CAPITOLUL XXXX
            BISERICA SI SCOALA IN MUNTII APUSENI

            A vorbi despre aceste doua institutii, care se pierd in negura trecutului poporului romanesc din Muntii Apuseni, contopindu-se cea dintaiu, adica biserica, cu insasi plamadirea fiintei noastre nationale, iar cea de a doua, scoala, rasarind in cursul veacurilor ca cea mai aleasa floare a sufletului romanesc, insemneaza a depana in lacrimi si suspine, in umiliri si mucenicie, dar niciodata in rusine, viata sufleteasca a Motilor, cari si-au iubit legea stramoseasca si limba strabunilor mai mult decat orice bun pamintesc.
            Desi literatura noastra istorica a realizat in ultimul timp progrese insemnate, totusi nu avem inca o lucrare care sa ilustreze in lumina adevarului istoric intreg trecutul bisericii si scolii romanesti din Tara Motilor, unde au luat nastere cele mai hotaratoare si mai dramatice miscari nationale. Monografiile istorice, cari se vor scrie, vor descoperi desigur in trecutul acestor doua institutiuni fapte, care, inlantuite cu miscarile nationale ale lui Horea si Avram Iancu, vor da complexul nazuintelor unui popor, care mai presus de orice a inteles sa isi castige dreptul la libertatea intregei sale fiinte sufletesti si morale.
           Din studiul si cercetarile facute de mine tot ceea ce pot sa constat este ca Motii, in tot trecutul lor sbuciumat, s-au grupat, cum voi dovedi, cu o dragoste fara pereche in jurul bisericii si scolii, singurele paveze ale credintei si limbei lor stramosesti.
           Biserica - In primele capitole ale volumului de fata am aratat ca poporul roman de azi s-a format aici din amestecul dacilor cu colonistii romani adusi in Muntii Apuseni ca ostasi, ca minieri si functionari administrativi, atat de catre imparatul Traian, cat si de urmasii sai.
           Printre acesti colonisti erau foarte multi din partile rasaritene ale vastului imperiu roman, unde crestinismul prinsese radacini trainice curand dupa aparitia sa ca doctrina crestina. Ei bine, acesti colonisti au adus cu ei in Dacia Traiana primele invataturi crestinesti. Numeroase inscriptii si monumente vorbesc despre acest adevar si il confirma. Dela colonistii romani au avut prilejul sa cunoasca legea crestina si multi dintre locuitorii bastinasi ai Daciei. Si apoi Muntii Apuseni, cu fortareata lor naturala, formau terenul cel mai sigur pentru propagarea crestinismului, caci nicaieri nu putea el sa fie mai ocrotit de valurile distrugatoare ale navalirilor barbare decat aici, in creierii muntilor.
           Distinsul nostru poet si scriitor Alex. Vlahuta zugraveste in cuvinte admirabile icoana vietii sufletesti, simpla si smerita, a stramosilor nostri cand scrie: ”In linistea mareata, pe inaltimile luminoase, departe de pamant si aproape de cer, sufletele celor cari au trecut prin atatea dureri sorbeau insetate credinta cea datatoare de viata. O cruce de lemn, infipta la gura unei pesteri, insemna pragul unei biserici…Si vremea trece, trec sutele de ani vanturand noroadele si schimband fata lumii. Numai crampeiul acesta de neam, nebagat in seama si pierdut din vederea istoriei, ramane statornic aici si, in toata lunga-i intunecare, nimic nu se tulbura, nimic nu se strica din alcatuirea firii lui. Cum a intrat, asa va iesi din munti: acelasi chip, aceeasi limba, acelasi suflet”.
           Minunat se potriveste aceasta descriere sau icoana miscatoare cu imprejurarile, in cari a fost silita sa traiasca si sa se desvolte legea crestina ortodoxa in constiinta poporului roman din Muntii Apuseni ai Transilvaniei, pana cand “tot mai lung rasuna toaca si tot mai multi cuviosi ii auziau chemarea”.
           Aceasta este de altfel originea vietii religioase la Romanii de pretutindeni, dar mai ales la cei din partile muntoase ale tarii, pana in ziua cand s-a mai linistit puhoiul navalitorilor barbari si crestinii au putut sa inceapa a-si construi biserici, a le inzestra cu carti, cu clopote, cu preoti hirotonisiti de episcopii din apropiere sau dela schiturile calugaresti.
           Primele biserici romanesti au fost construite din lemn, iar primii preoti au fost cantorii lor, priceputi in a citi un molitvelnic, o psaltire sau un ceaslov. Numai incepand din veacul XIV gasim urme despre biserici construite din piatra. In Muntii Apuseni abia prin secolul XVIII se zidesc biserici din piatra (NOTA 1). Biserici vechi de lemn mai exista si azi in comunele Mogos-Miclesti, Brazesti, Mogos-Cojocani si in cateva sate din judetele Hunedoara si Arad.
           Una dintre cele mai vechi biserici din lemn este si biserica lui Horea din comuna Albac, judetul Turda, pe care, in anul 1907, a adus-o in tara (Vechiul Regat – nota noastra) si a recladit-o dl. Ion I. C. Bratianu pe mosia d-sale dela Florica, ca un simbol al timpurilor de glorie ce aveau sa vie si in cari d-sa era predestinat sa joace un rol atat de mare si de hotarator.
           Cea mai veche biserica romaneasca, cladita din piatra, pe teritoriul Muntilor Apuseni, este biserica schitului calugaresc din Rameti (Valea Manastirei), care, dupa cum sustin istoricii N. Iorga si Stefan Metes, a fost pictata pentru intaia oara in anii 1486 si 1487, sub regele Ungariei Matei Corvinul. Este probabil ca aceasta biserica sa fi fost construita chiar cu mult mai inainte. In acest schit s-a desvoltat pe vremuri o laborioasa viata calugareasca, avand si o scoala de bucoavna pentru preoti, care s-a mentinut pana aproape de timpurile noastre cu unele intreruperi, datorite vremii nestatornice si persecutiunilor religioase.
           Este interesant de amintit ca biserica schitului manastiresc dela Rameti a avut sa sufere multe stricaciuni din partea propagatorilor “unirii cu biserica Romei”. Astfel la 23 August 1762 – constata N. Iorga – “a fost stricata de necredinciosi intr-o zi de Sambata, spre pieirea lor.” Un document contemporan ne pastreaza pretioasa stire ca neunitii, credinciosi ai parohiei Ripa Rametului, adreseaza in anul 1792 o petitie catre imparatul Austro-Ungariei, prin care cer ca sa li se dea inapoi biserica si casa manastirei. Imparatul “s-a milostivit prea gratios a ingadui”, potrivit cu opinia data de autoritati, ca sa li se redea neunitilor biserica si casa de piatra de langa ea, asa ca sa aiba si preotul unde locui, dar ”vechea manastire stricata de langa ea sa fie daramata”. Se pare ca protectorii unirii cu biserica Romei priveau ca un spin in ochii lor vechea manastire dela Rameti, care era un centru al revolutiei religioase dusmane unirii, caci ”anume sate din partile Balgradului (Alba Iulia de azi), inriurite de buna seama de calugarii dela Rameti, se desfacura de unire”.
           Ordinul imparatesc referitor la redarea bisericei nu s-a comunicat insa si nici nu s-a executat decat in anul 1821 (Ianuarie 21), cand reprezentantii autoritatilor au descins, dupa 31 de ani, in comuna Ponor si au comunicat dispozitia imperiala partilor interesate (NOTA 2).
           Azi manastirea dela Rameti, gratie grijei si solicitudinei d-lui Alex. Lapedatu, ministrul cultelor si artelor, este declarata ca monument istoric, fapt in baza caruia i s-au si facut de catre comisiunea monumentelor istorice din Cluj reparatiunile necesare.[…]
           Exista date pretioase privitoare la biserici vechi si din judetul Hunedoara. Astfel biserica din Almasul Mare este edificata la anul 1418. Biserici vechi poseda si tara Hategului, unde a existat o puternica si bogata nobilime romaneasca, care cu vremea insa, incepand din secolul XV, s-a maghiarizat si catolicizat.
           In tinutul Motilor din fostul judet al Zarandului (azi anexat la jud. Hunedoara) – spune Stefan Metes – existau pe la inceputul veacului XV trei biserici romanesti in comunele Cristior, Risca si Valea Bradului, cladite de un voievod din aceste parti, care pare a fi voevodul Bolia din Cristior, amintit intr-un document din anul 1415. Acest Bolia este amintit si la 1411 cu doua fete ale sale intr-o inscriptie de pe peretele bisericii romane ortodoxe din Cristior.
           Cele dintai inceputuri de organizare bisericeasca in Ardeal sunt acoperite de negura deasa a veacurilor. Totusi putem stabili ca Tara Motilor apartinea in covarsitoare parte jurisdictiunei canonice a mitropoliei Balgradului (1479 si 1494). Nu mai putin adevarat este ca tinuturile dinspre Cluj si Bihor erau, intre anii 1489 si 1550, sub jurisdictia episcopiei Vadului si Feleacului. Episcopia Geoagiului de Sus (1557-1562), de scurta durata, ar fi avut si ea sub jurisdictiunea sa o parte din tinutul Muntilor Apuseni.
           In aceste vremuri preotimea romana era considerata ca venetica si tolerata aici dupa bunul plac al potentatilor: principii si nobilii unguri din Ardeal. Preotul roman era, ca si credinciosii sai, iobagul nobilului proprietar de pamant, dispretuit pentru credinta lui, apasat de povara muncii pe seama nobililor si lipsit de orice drepturi. Dregatorii timpului puneau cu mare zel toate greutatile pe umerii preotilor din sate, umilindu-i cateodata sa guste si din pleasna biciului argatilor nemesesti.
           Natural acest mod neuman si salbatic de a trata pe servitorii altarului, randuiti sa procure prin slujba lor mangaiere si intarire in constiinta norodului, lega poporul mai mult sufleteste de cuvantul preotilor, al caror sfat era urmat cu o abnegatie evanghelica. Aici trebuie cautata principala cauza, pentru care neamul romanesc a rezistat cu atata darza hotarare ademenirilor de a se desface de credinta stramoseasca, pentru a imbratisa catolicismul, calvinismul sau reformatiunea.
           Multimea cartilor bisericesti tiparite in Principatele Romane, Muntenia si Moldova, si aflate – ba in multe biserici din Muntii Apuseni intrebuintate pana azi – ne confirma legaturile, pe care Motii le-au avut cu biserica ortodoxa din Principate, care aici se dezvolta in imprejurari din cele mai prielnice, caci se gasea sub ocrotirea Domnilor, adica a voevozilor, apoi a boerilor mari si mici, toti deopotriva chivernisitori de locasuri sfinte, de tiparnite si centre de cultura bisericeasca.
           Gratie acestor legaturi cu biserica din Principatele Romane, poporul si preotimea din muntii Abrudului nu s-au resimtit o clipa macar de staruintele principilor ardeleni, oricat de drastice erau ele, in zelul lor de a raspandi calvinismul. Nicaieri ca in aceste parti idealul de a tine neatinsa comoara sufletului si a credintei ortodoxe, nu s-a manifestat cu mai multa tarie. Glasul constiintei Motilor suna la unison cu cuvantul Evangheliei: ”…si daca D-zeu dintr-atita moarte ne-a izbavit pe noi, nadajduim ca tot El ne va mai izbavi”.
           Cerul ispititor al veacului XVIII inscrie cea mai glorioasa pagina in istoria vietii religioase a Muntilor Apuseni. Desi Blajul primeste dupa unire doi episcopi – unul mai tarziu mitropolit – din sanul Motilor, totusi aproape nimic nu se clatina din asezamantul stramosesc. Pare ca nimeni n-a inteles mai adanc decat Motii ca idealul unui popor nu poate fi niciodata o desertaciune si ca acest ideal trebuie sa se nasca din evolutia vremilor si din rolul adevarurilor eterne.
           Dezbinarea religioasa din anul 1700 – cu urmarile sale funeste pana azi pentru unitatea sufleteasca a neamului nostru – n-a fost plamadita cu scopul ca din toata randuiala sa rezulte o mai accentuata sanatate morala si o mai apriga viata nationala. Sirena habsburgica a fost repede inteleasa de sufletul cinstit si neprihanit al Motilor, cari spuneau: ”mai bine murim cu totii decat sa impartasim unirea!” Iar Buciumanii, cu seninatatea si hotararea caracteristica firii lor, ziceau propagandistilor imparatesti in favoarea unirii cu biserica Romei: ”Noi suntem gata sa lasam biserica la porunca Maiestatii Voastre preotului unit, dar mai bine ne pustiim si pribegim decat sa ne tinem de preotul unit.”
           Atat de puternic era inradacinata credinta sau legea ortodoxa in constiinta Motilor, incat in timpul revolutiei lui Horea numai acei Unguri isi mai puteau salva viata cari treceau si se botezau in religia romana ortodoxa. De altfel cei mai aprigi dusmani ai Romanilor si in special ai Motilor n-au putut decat sa admire aceasta alipire fanatica a lor la legea ortodoxa, caci Motii declarau imparatesei Maria Tereza franc si leal ca: ”Ei se supun craiesei, dar cu sufletul apartin lui D-zeu, care l-a zidit si rascumparat cu pretiosul sange al fiului sau. Ei nu-l jertfesc nici unui om pamantean si nu-si parasesc legea veche de dragul nimanui”. Asa se explica fenomenul ca unitismul n-a putut patrunde decat foarte putin si tarziu de tot in Tara Motilor, cari erau si sunt si azi cu totul refractari ideii de a-si schimba credinta si legea stramoseasca. In marea comuna Bucium, din 6 sate, cari o compun, numai intr-unul singur (Bucium-Sasa) s-a putut infige unirea, iar din toata Tara Motilor, numai o singura comuna, Bistra, care a dat Blajului un episcop, este curat greco-catolica.
           Dar cea mai elocventa dovada despre statornicia taranimei romane din Muntii Apuseni in legea ortodoxa a rasaritului ne-o da statistica Romanilor din Ardeal, facuta de administratia austriaca in anii 1760-1762 si pubilcata de dl. dr. Virgil Ciobanu din Cluj. Dintr-insa rezulta lamurit ca unirea n-a prins teren in muntii Abrudului si nici in tinutul Zarandului. Intr-adevar, la pagina 17 a acestei statistici se spune ca din 14 comune cele mai mari din jurul Abrudului si Campenilor – abia trecusera la biserica Romei 92 de familii cu 38 preoti si 3 biserici, iar 3978 familii cu 28 de preoti, 26 de biserici si 12 case parohiale au ramas in legea ortodoxa. Acelas raport se mentine si in ceea ce priveste comunele de pe Valea Crisului Alb, de pe Valea Ampoiului, ca si cele din tinutul Bihorului.
           Aceasta rezistenta incapatinata a taranilor din Muntii Apuseni la diferitele momeli si amenintari de a-si parasi credinta mostenita din mosi-stramosi o mai invedereaza de altfel si faptul ca, desi apartineau, ca iobagi, domeniilor statului si ale episcopatului romano-catolic din Alba Iulia, cari desigur isi vor fi exercitat toata influenta puterii in scopul de a-i convinge sau invinge – si aceasta nu era desigur din cele mai mici si mai lipsita de mijloacele cunoscute ale iezuitismului – totusi ei au ramas statornici in legea, in care s-au nascut si le-a unit sufletele lor cu cele ale sotiilor lor. De aceea se poate spune ca, in general, putinele si neinsemnatele dezbinari religioase ivite in aceste parti sunt de data mult mai recenta si anume din veacul XIX; dar si aceste cazuri au la baza lor, in mare parte, neintelegeri de ordin particular, ivite sporadic in cateva sate din cauza rivalitatii dintre doi cantori, dornici amandoi de a ajunge preoti ortodocsi in aceeasi comuna. Cum acest lucru nu putea gasi aprobarea autoritatii bisericesti, unul dintre ei, pentru a putea fi satisfacut, alerga la Blaj dupa “darul sfintei preotii”, trecand atunci cu rude si prietenii lor la legea unita.
           Fapte urate de aceasta natura, cari incepuse sa se manifeste curand dupa unire, nu puteau consolida unitismul, pe care Romanii nu-l recunosteau si alungau din mijlocul lor pe toti acei preoti, cari se declarau de preoti uniti, desi n-au lipsit nici intrebuintarea fortei militare in contra acelora, cari nu voiau a se marturisi de uniti.
           In asemenea imprejurari nu este de mirare ca s-a produs cu timpul in sanul preotimei si credinciosilor ortodocsi o reactiune puternica, care timp de 80 de ani a prilejuit mereu tulburari in poporul romanesc din Ardeal, dar mai ales printre Moti. Pe timpul imparatesei Maria Tereza, aceste tulburari iau un caracter si o forma mai grava, sub presiunea imparatesei Ecaterina II a Rusiei, protectoarea bisericii ortodoxe, care si obtine din partea Mariei Tereza un edict de toleranta cu data de 13 Iulie 1759.
           In cursul acestui an apare, in mijlocul luptei religioase fratricide dintre Romani, calugarul Sofronie, un agitator curajos si abil, originar din comuna Cioara (jud. Alba), cu numele de familie Stan Popovici. Petrecuse mai mult timp in Tara Romaneasca, de unde se intorsese in comuna sa natala in anul 1756. Indraznet si bun orator, Sofronie incepe mai intai apostolatul sau in contra unirii in judetul Hunedoara si apoi in judetul Alba, provocand o fierbere atat de mare in mijlocul poporului, incat acesta alunga pe preotii uniti nu numai din biserici, ci si din locuintele lor.
           Fata cu aceste scene, guvernul se temea de izbucnirea unei revolutii si in consecinta da ordin pentru arestarea calugarului Sofronie. El este prins in anul 1759 si aruncat in temnita din comuna Bobalna[…] Dar afland aceasta stire, sute de tarani din comunele invecinate se inarmeaza cu pari, coase si topoare si navalesc in curtea prefectului Ladislau Balog, care locuia in Geoagiul de Jos (aproape de Bobalna), cerandu-i cu energie liberarea calugarului. Prefectul reusi sa imblanzeasca multimea de tarani cu cuvinte dulci si frumoase, indemnand-o sa se adreseze cu cererea lor guvernului din Sibiu. Apoi prefectul, luind avizul guvernului, dispune in secret transportarea calugarului Sofronie din arestul dela Bobalna in inchisoarea fortaretei Alba Iulia. Dar Romanii afland si aceasta manopera, peste 500 de tarani din judetele Zarand, Hunedoara si Alba, printre cari multi din jurul Abrudului, dau navala in seara zilei de 13 Februarie 1760, sub conducerea unui protopop din Selistea Sibiului, in curtea arestului din Bobalna, unde sparg arestul, leaga si bat pe pazitori si elibereaza pe calugarul Sofronie.
           Pus in libertate, Sofronie, insotit de o mare multime de popor, apuca drumul pe Valea Geoagiului de Jos inspre munti, unde incepe, fara nici o frica, propaganda sa in contra unirii, caci acum poporul il apara cu puterea si bratele sale.
           Actiunea calugarului Sofronie incepu sa ingrijoreze in mod serios Curtea imparateasca din Viena, astfel ca imparateasa Maria Tereza, in contra sfaturilor consilierilor sai, dete o proclamatie, prin care 158 comune erau invitate sa indeplineasca obligatiunile lor in baza edictului din 1759, fagaduindu-le iertare pentru toate greselile savarsite si trimiterea unui episcop neunit, de care Romanii ortodocsi au fost lipsiti odata cu votarea unirii de catre 38 protopopi ortodoxi, adunati la Alba Iulia in ziua de 7 Octombre 1698, sub presedentia mitropolitului Atanase, partizanul infocat al unirii. In acelas timp guvernul elibereaza din inchisoare pe preotii arestati pentru “schisma”, adica pentru crima ca nu voiau sa imbratiseze unirea, cu angajamentul ca nu vor mai turbura “sfanta unire”.
           In ziua cand s-a publicat aceasta proclamatie, calugarul Sofronie se afla in Zlatna, unde a fost primit cu mare alai si insufletire. Proclamatia Mariei Tereza n-a avut insa nici un rasunet, deoarece Romanii spuneau ca nu-si parasesc religia pentru nimic in lume si ca bisericile nu le dau unitilor, ci vor merge ei intr-insele ca sa se roage lui D-zeu. O motiune in acest sens a fost adoptata si de catre o mare adunare poporala, tinuta la Deva in postul Pastilor […]. Alungarea preotilor uniti de prin sate si luarea indarat a bisericilor dela ei era in plin curs chiar prin comunele din jurul Albei Iulii. La Zlatna pana si functionarii domeniali ai statului fura alungati, iar unii preoti uniti inchisi. Poporul asculta acum de calugarul Sofronie ca de un rege, caci el fagaduise oamenilor ca daca se vor lepada de unire, vor primi in fruntea bisericei un episcop sarb si astfel se vor bucura si ei de toate privilegiile politice si cetatenesti pe cari le au Sarbii. Sofronie stiuse sa dea miscarii sale un fond curat politic.
           Dela Zlatna, Sofronie merse la Abrud. In ziua de Rusalii (14 Maiu 1760), Sofronie, insotit de poporul razvratit, rapi unitilor biserica din Abrud si savarsi el insusi liturghia intr-insa. Apoi cutreera satele dimprejur, alungand pe preotii uniti si ocupandu-le bisericile, casele si veniturile parohiale.
           In ziua de 24 Maiu, Sofronie sosi la Campeni, unde era targ de saptamina si unde cum ajunse incepu sa predice in contra bisericei papistase si a celei unite. Preotii uniti fura izgoniti si aici din casele lor, iar protopopul unit Alexandru Aron din Rosia Montana batut crunt. El a scapat cu viata numai gratie unui cal bun ce avea si cu care a putut fugi ca sa se salveze.
           Focul aprins de Sofronie se latea in toate partile, preparandu-se astfel terenul pentru revolutiunea sangeroasa a lui Horea dela 1784. In Iunie 1760 mai multe sate din judetele Alba, Turda si Tarnava inainteaza guvernului o rugare, in care protesteaza si declara ca mai bine lasa sa li se taie capetele, ca sunt gata a cere ajutor si ocrotire dela Curtea imparatiei rusesti si ca mai curand pun toata tara in flacari, decat sa ingadue ca cineva sa-i mai sileasca a se face uniti!
           In ziua de 7 Iulie 1760, guvernul transilvan din sibiu, fata cu aceste amenintari, porunci organelor administrative ca sa aresteze pe toti razvratitorii taranimei si mai ales pe preotii neuniti. Si temnitele garnizoanei din cetatea Balgradului (Alba Iulia) incepura a se umplea. Intre primii arestati se afla popa Molnar din Sadu, langa Sibiu, cunoscut sub numele de Popa Tunsu, care facea in judetul Turda aceeasi propaganda, pe care o desfasura Sofronie in Tara Motilor. Numele de Popa Tunsu i s-a tras din faptul ca fusese tuns de episcopul Blajului, Aron, pentru ca se sfintise in Muntenia, la anul 1758.
           Aceeasi soarte il pandea si pe Sofronie in urma ordinelor guvernului, mai ales ca preotii uniti din Abrud se si grabira cu plangeri la Sibiu impotriva lui. In ziua de 2 August sosesc la Abrud 25 de husari sub comanda unui ofiter Ioann Halmagyi de Somlyo si a unui functionar gubernial, cu numele Secadate, avand porunca sa prinda pe calugarul propagandist. Dupa ce nu-l gasesc la Bucium, husarii se intorc in Abrud-sat, unde afla ca Sofronie cu primarul Abrud-satului s-au inchis in biserica ortodoxa locala. Sosind husarii la fata locului, sparg usa incuiata a bisericii, prind pe calugar si pe primar, pe cari, dupa ce ii leaga strans pe doi cai gasiti in pripa, pornesc cu ei spre Alba Iulia.
           Auzind Romanii despre aceasta arestare, dau alarma, se aduna grabnic inarmati si pleaca in urmarirea husarilor. Primarul din Abrud-sat, cu numele Gavrila Rusu, un strabun al meu, voinic cat un munte, vazand poporul, incepu sa se ia la lupta cu husarul care-l insotea, asa incat acesta aparandu-se, ramase indaratul grosului husarilor, cari faceau paza calugarului Sofronie. Ajuns de poporul infuriat, husarul fu dat jos de pe cal si batut de moarte, iar primarul Gavrila Rusu fu pus pe picior liber, fara ca ceilalti husari sa vina in ajutorul camaradului lor, incoltit si schingiuit de multimea rasculata.
           Poporul se intoarse cu husarul ranit la Abrud, unde nenorocitul reprezentant al puterii brachiale simtindu-si apropierea mortii, ceru sa i se aduca un preot romano-catolic ca sa-i dea ultimele ingrijiri. Romanii, agitati inca de arestarea lui Sofronie, asteptau sosirea preotului papistas la patul muribundului husar si cum sosi, il arestara si detera de stire autoritatilor locale ca ei nu vor da drumul preotului romano-catolic pana cand nu va fi eliberat si calugarul Sofronie. Dar capii administratiei se spalara pe maini, motivand ca cele intamplate lui Sofronie s-au facut din ordinul guvernului si ca ei nu pot intreprrinde nici un pas pentru liberarea lui. Mai tarziu, la interventia directorului domenial, totusi poporul puse in libertate pe duhovnicul papistas.
           A doua zi insa – era intr-o Dumineca – peste doua mii de tarani si muncitori romani, inarmati cu pusti, topoare si maciuci, inconjurara casa directorului dela oficiul de schimb al aurului, pe care il faceau raspunzator pentru cele intamplate in ajun lui Sofronie si taranului Gavrila Rusu, primarul comunei Abrud-sat. in furia lor, locuitorii devastara casa si mobilele directorului, care era sa fie macelarit cu toata familia, daca nu reusea sa se ascunda asa ca sa nu poata fi gasit.
           Rau de tot au patit-o insa si husarii, cari, scapati de furia Abrudenilor, duceau pe Sofronie la Alba Iulia. Inainte de intrarea in oraselul Zlatna, pe campul numit Troian, intalnira o multime de Romani, cari mergeau la targul din Zlatna. Cum a vazut poporul pe husari ducand cu ei legat pe calugarul lor iubit, le-a barat drumul cu un lant, i-a atacat, i-a dezarmat, au pus in libertate pe Sofronie, iar pe husari, considerandu-i ca prizonieri, i-a inchis in temnita din Zlatna si fiindca in incaierarea din campul “Troianului” husarii, aparandu-se, au ranit cativa Romani, au cerut sa li se dea dintre ei atati ostatici cati Romani au fost raniti, spunandu-li-se totdeodata husarilor ca daca ar muri cumva vreun Roman in urma ranilor primite, in acest caz poporul ii va omori pe toti. De voie de nevoie, cererea Romanilor li s-a implinit. Mai tarziu insa Romanii au eliberat pe toti husarii.
           Sofronie era acum din nou el stapan in Zlatna, unde continua sa atate poporul in contra bisericei unite. In ziua de 6 August (1760) multimea poporului adunat in Zlatna crescu pana la 7000, mergand cu totii pe campul “Troianului”, unde fusese eliberat calugarul Sofronie din mainile husarilor si unde s-a incins apoi, cu vin din pivnitele statului, un chef mare, care a degenerat in cearta.
           Inainte de a se imprastia multimea Sofronie se duse la directorul minelor, un anume Keyliny, si la un alt functionar superior, Eder, silindu-i pe amandoi sa plece la Sibiu si sa obtina dela guvern punerea in libertate a tuturor preotilor ortodoxi arestati in urma poruncii guvernului din 7 Iulie (1760), amenintandu-i in acelasi timp ca daca in 8 zile nu vor dobandi aceasta dela stapanire, nu-si vor mai gasi in viata sotiile si copiii, iar pe preotii arestati ii va elibera poporul cu puterea, chiar si din cetatea Albei Iulii.
           Acest gest indraznet al calugarului Sofronie a avut rezultatul dorit: in ziua de 12 August cei doui functionari s-au intors dela Sibiu nu numai cu aprobarea guvernului pentru punerea in libertate a preotilor neuniti arestati, ci chiar cu acestia in persoana, ca sa fie aratati poporului spre mai mare incredere.
           In timpul acesta la Abrud s-a pornit o adevarat goana in contra celor banuiti ca ar fi luat parte la prinderea si arestarea lui Sofronie. Mii de Romani se adunara la sunetul clopotelor trase in dunga si navalira dela Abrud asupra Rosiei Montane, sediul protopopului unit Alex. Aron, unde au darimat pana in temelii casa acestei fete bisericesti, i-au impuscat vitele, iar banii ce i-au gasit i-au imprastiat in cele patru directii ale bataii vantului. Pana si fratele mirean al protopopului a patit-o la fel. Cu un cuvant, preotii uniti erau scosi din randul oamenilor, caci erau aruncati la hotarele diferitelor comune si izgoniti din societate, iar vitele lor nu erau lasate sa pasca cu vitele celorlalti credinciosi.
           In asemenea conditiuni nu este de mirat ca teroarea poporului infuriat incepuse sa nu mai cunoasca margini. Nimeni nu mai cuteza a se marturisi de unit. Daca o facea, era imediat batut. Cete intregi de tarani din munti navaleau la tara ca sa jefuiasca casele preotilor uniti, iar pe acestia ii duceau legati la Zlatna, de unde nu se puteau elibera decat numai cu bani grei.
           Un preot romano-catolic, care isi permisese cateva aprecieri mai aspre la adresa Romanilor revoltati, era sa fie linsat de popor daca nu intervenea calugarul Sofronie, care l-a pus sa se taraie in genunchi dela usa bisericii pana la altar si astfel sa-si retraga cuvintele ofensatoare, ceea ce popa a si facut, spre a-si mantui viata.
           Sofronie era acum atotputernic in Muntii Apuseni. Abil si cutezator cum era si stiind ca imparatia austro-ungara era in razboi cu Prusia, deci fara multa armata in interiorul tarii, el incepu sa ameninte prin scrisori chiar si guvernul, cerand ca si cei trei preoti ortodoxi, cari mai erau inca inchisi la Sibiu, sa fie cat mai grabnic eliberati, caci altfel pace in tara nu va fi! Urmarea acestei amenintari fu ca episcopul Aron dela Blaj se refugia la Sibiu si multi nobili unguri, catolici, gasira precaut a se retrage in orase, mai ales in cetati. Pana si ofiterii din garnizoana Albei Iulii se temeau ca va fi atacata cetatea lor.
           Nu era desigur fara motiv ca, in asemenea imprejurari, Curtea imparateasca din Viena sa fie ingrijorata de izbucnirea unei revolte a intregii populatiuni romanesti din Ardeal. De aceea dete ordin, la 20 Octombrie 1760, ca Sofronie sa fie inconjurat cu salvus conductus, doar-doar va fi imblanzit prin aceasta. Stapan pe sine si pe sufletul poporului, calugarul Sofronie se folosi de acest salvus conductus pentru a cutreera o mare parte din Ardeal in calitate de “vicar al sf. sobor din Carlovitz” si a organiza biserica romana neunita, lipsita de conducator. In primavara anului urmator si anume la 23 Februarie 1761, el tine la Alba Iulia un mare sobor al preotimei ortodoxe, dupa care viziteaza apoi tara Oltului si tinutul “Fundului regiu”, adica cel locuit de Sasi. In Fagaras a luat cu puterea dela uniti catedrala si cheile dela protopopul Vasile Baranyi.
           Cu tot salvus conductus-ul aplicat lui Sofronie, Ardealul era in plina revolutie religioasa, iar biserica unita parea cu totul nimicita. Protopopul Cibului (sat in jud. Hunedoara, 10 km departare de Zlatna), cu numele Ioan Popovici, scria intr-o carte bisericeasca: ”Cand s-a lepadat sfanta unire din toata Tara Ardealului, au fost anii 1760”.
           Numai procedarea energica a generalului Bukow, noul comandant al trupelor din Transilvania, anume trimis de imparateasa Maria Tereza, a putut pune frau agitatiunei periculoase a calugarului Sofronie. Cum a sosit in Ardeal, generalul Bukow publica o proclamatie in limba romaneasca, prin care se spune Romanilor ca daca vor inceta cu atacurile in contra unitilor, li se vor ierta toate faptele savarsite si li se va da chiar un episcop de legea lor, daca se vor purta bine. In acelasi timp soseste la Sibiu si episcopul sarb Novacovici din Buda, care avea sa dea ajutor comisiunei instituite pentru linistirea credinciosilor bisericei ortodoxe. Acest episcop insa, fiind omul guvernului, sustinea mai mult interesele unirii decat ale ortodoxiei.
           Pe ziua de 26 Aprilie 1761 au fost convocati la Sibiu toti fruntasii bisericilor ortodoxe, printre cari, bine inteles, si calugarul Sofronie, care se afla la Zlatna. Locuitorii din Zlatna nu voiau insa sa-l lase sa plece fara ostatici, de teama ca sa nu i se intample calugarului vreun necaz pe drum. Cererea lor a si fost in parte satisfacuta, trimitandu-se un detasament de soldati imparatesti ca sa insoteasca pe calugar la Sibiu, fapt care a iritat insa mult pe Zlatneni si putin a lipsit ca procedarea aceasta a guvernului sa nu degenereze intr-un macel. In sfarsit lucrurile s-au aranjat astfel ca Sofronie sa mearga la Sibiu insotit nu numai de soldati, ci si de o ceata mare de Romani, la cari pe drum s-au mai alipit si altii, asa incat cand Sofronie sosea la portile Sibiului, multimea de popor era atit de numeroasa, incat insusi Sofronie se temea ca nu va fi lasat sa intre in oras, iar el va fi escortat de soldati ca un simplu arestat.
           Inteligent si abil, calugarul Sofronie gasi mijlocul sa scape si din aceasta incurcatura. Intr-adevar el se furisa din mijlocul multimei si schimbandu-si hainele, intra pe ascuns in oras, acompaniat numai de doi credinciosi ai sai. Prezentadu-se generalului Bukow, calugarul fu primit cu multa blandete si afectiune, ceea ce l-a impresionat in mod deosebit de placut.
           Dupa ce Sofronie cu oamenii sai de incredere iscalira o declaratie de supunere, el se intoarse din nou la Zlatna, unde mai tinu cateva sinoade si continua munca sa pentru intarirea credintei ortodoxe printre Romani, insa in mod mai temperat si prevazator, din cauza mai ales ca generalul Bukow umplu satele din muntii Abrudului cu puternice detasamente militare.
           Vazand procedara energica a acestui general-comandant, care nu intelegea sa glumeasca cu cei cari se impotriveau poruncilor sale, calugarul Sofronie a disparut la un moment dat din munti si s-a refugiat in Tara Romaneasca, unde s-a intalnit si cu protopopul Balomireanu, fost vicar al episcopului Inocentiu Micu Clain, care inca pe la anul 1748, lepadandu-se de unire, se refugiase in Romania (NOTA 3).
           Fara indoiala, agitatiile calugarului Sofronie au pregatit, in constiinta Motilor, drumul la revolutia cea mare si sangeroasa a lui Horea, la care n-au participat, afara de rare exceptii, decat numai Romanii de legea ortodoxa.
           Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile in timpul revolutiei dela 1848/49, in care si ortodoxii si unitii au mers mana in mana, sub greutatea formulelor lapidare ale lui Simion Barnutiu asupra ideii nationale. “Comisiunea stransa a prefectului Avram Iancu”, care vara groaza in ostirile unguresti, era compusa si din uniti si din neuniti. Protopopul unit Simion Balint din Rosia Montana sta alaturi de preotul ortodox Simion Groza din Rovine, punandu-si tot sufletul lor in serviciul revendicarilor nationale, in slujba natiunei intregi.
           De altfel dezbinarea religioasa a Romanilor ardeleni, atat de mult dorita de Curtea imparateasca din Viena, n-a intarziat sa procure o grozava dezamagire insisi promotorilor ei, cari intelegeau sa culeaga cu totul alte roade decat cele pe cari le da unirea cu biserica Romei.
           Astfel Motii dau doui ierarhi romani uniti: pe Petru Pavel Aron dela Bistra, episcop al Blajului intre anii 1752-1764, intemeietorul intelept al scolilor din Blaj, care in curand devenira locul de redesteptare nationala a unui neam intreg, si apoi pe Alex. Sterca Sulut din Abrud, care ajungand mitropolit al Blajului (1851-1867), depune o munca si ravna fara pereche pentru a fi cat mai folositor romanismului.

Scoala - Biserica si scoala au fost strans legate, in tot cursul istoriei, si la Romanii din Muntii Apuseni. Pe masura ce se dezvolta biserica, prindea radacini si invatamantul.[…]


Nota 1. Nota webmaster - Ion Rusu Abrudeanu afirma aceasta in mod eronat, deoarece biserici ortodoxe romanesti din piatra au fost construite mult mai devreme de secolul XVIII. Dovada stau bisericile din Ribita si Cristior, judetul Hunedoara, ridicate in secolele XIV-XV de voievozii romani din aceste sate. Bisericile sunt in picioare si astazi si pot fi vizitate pentru a se admira picturile murale care infatiseaza voievozii romani ctitori ai lacaselor de cult impreuna cu familiile lor IN STRAIE POPULARE ROMANESTI. O alta biserica romaneasca ortodoxa de aceeasi vechime, daca nu chiar mai veche se poate vizita in comuna Halmagiu, judetul Arad. Cercetatorii au plasat data constructiei acesteia in secolul XV, dar alte pareri afirma ca a fost construita in secolul XIII. De asemenea, a nu se uita biserica din Densus, judetul Hunedoara, care in acest moment este considerata a fi cel mai vechi lacas ortodox romanesc construit din piatra. Este adevarat insa ca acesta din urma nu se afla pe cuprinsul Tarii Motilor, spre deosebire de primele mentionate. I. Rusu Abrudeanu revine de fapt in cadrul capitolului acesta cu propriile sale informatii despre datele la care s-au construit unele biserici ortodoxe din piatra, astfel incat pune in opozitie primele sale afirmatii despre vechimea bisericilor romanesti din piatra. (nota noastra)
Nota 2. Vezi “Anuarul Institutului de Istorie Nationala”, tom II, pag. 583.
Nota 3. Vezi “Tara Topilor, despre trecutul Muntilor Apuseni ai Transilvaniei” de Rubin Patitia senior. Orastie 1912
 
Acest site a fost creat in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits