CAPITOLUL XXXVI
           PREFECTUL AXENTE SEVER SI ACTIVITATEA SA IN TIMPUL REVOLUTIEI ARDELENE DIN ANII 1848/49

            Capul strateg cel mai luminat si consilierul cel mai iscusit, asi putea zice mana dreapta a lui Avram Iancu, in tot decursul revolutiei ardelene din anii 1848/49, a fost incontestabil Ion Axente Sever, prefectul legiunei din tinutul Blajului si de pe Valea Murasului.
            Nascut din parinti tarani, la 3 Aprilie 1821, in comuna Fraua (jud. Tarnava Mare), a studiat la Blaj si Sibiu. In anul 1847 a trecut in Bucuresti ca profesor de limba latina si romana, luand parte activa la miscarile de aici pentru libertate si constitutie. In anul 1848 fu numit comisar de propaganda in judetul Ilfov si in urma trimis cu Aron Florian la Craiova ca sa procedeze la organizarea judetului Dolj, care nu voia sa recunoasca guvernul provizoriu revolutionar in cap cu I. Eliade Radulescu.
            Afland de arestarea lui August Treboniu Laurian si Nicolae Balasescu la Sibiu, Axente se reintoarce pela sfarsitul lunei August 1848 in Transilvania si ia parte activa la adunarea graniterilor romani dela 11 Septembre din comuna Orlat, langa Sibiu, de unde pleaca a doua zi cu 200 flacai la a treia adunare a Romanilor, convocata la Blaj.
            Numit prefect de legiune in tinutul Blajului si a Vaii Murasului de catre comitetul national din Sibiu, Axente procedeaza la organizarea gloatelor romanesti si la desarmarea Ungurilor, luptand cu pricepere si vitejie pana la complecta infrangere a acestora. Dupa restabilirea ordinei in Ardeal, pe cand locuia la Cricau si tinea in arenda domeniul statului de aici, Axente incearca formarea si organizarea unui escadron permanent de cavalerie, dar este arestat la Cenade, dus la Sibiu si acuzat pentru ascundere de arme, pentru incendierea orasului Aiud si pentru multe alte delicte imaginare.
            Procesul a facut mare impresie in toata lumea romaneasca. Studentii romani din Paris, in cap cu Ion Bratianu, Dumitru Bratianu, Alecu Russo si altii, se agita si sar in apararea lui Axente. Dumitru Bratianu este trimis din Paris sa vaza pe Axente, care era inchis, ca sa-l consilieze cum sa se apere. Dumitru Bratianu, dandu-se drept doctor in medicina, reuseste sa aiba, in temnita, o convorbire cu dansul. Judecandu-se procesul, a fost insa gasit nevinovat, achitat si pus in libertate, dupa o detentiune de 30 de zile
            La sfarsitul anului 1850, Axente fu invitat sa mearga la Sibiu, spre a primi doua decoratii imparatesti, pe cari el le refuza, ca si Avram Iancu, cerand mai intaiu drepturi nationale si despagubirea poporului roman de pagubele materiale suferite in cursul revolutiei. Consecinta acestor cereri a fost ordonarea unei anchete asupra actiunei gloatelor romanesti in tinutul Albei Iulii si acordarea unei despagubiri de 60.000 florini pe seama bisericilor romanesti.
            In anul 1852, venind imparatul Francisc Iosif in Transilvania, Axente il intampina la 21 Iulie pe muntele Gaina, insotindu-l pana la Sibiu. Cu acest prilej a fost decorat cu “Crucea de aur cu coroana pentru merite”, cu ordinul Francisc Iosif clasa III si cu ordinal militar rusesc Sfanta Ana cl. III. Intre anii 1851 si 1854 a ocupat diferite functiuni, pe cari cu timpul le-a parasit, traind retras la Brasov pana la moartea sa intamplata in anul 1906.
            Tot timpul cat a supravietuit evenimentelor din anii 1848/49, Axente Sever a fost tinta celor mai neomenoase atacuri si calomnii din partea presei unguresti si a sovinistilor unguri, acuzandu-l ca ar fi omorat 450 Unguri la Presaca, 270 la Sard, 250 la Cricau si ca a incendiat orasul Aiud, macelarind si acolo oraseni nevinovati. Energicul luptator n-a lasat insa fara raspuns asertiunile tendentioase unguresti, restabilind cu documente adevarul istoric. Ultimul sau “Raspuns la cartea neagra scrisa de baronul Stefan Kemeny junior in 1849” a aparut la Brasov in anul 1897 (Tipografia A. Mureseanu) si respinge acuzatiunile si calomniile, pe cari le aduce baronul ungur colegilor sai de lupta Avram Iancu, protopopul Simeon Balint, dr. P. Dobra si Ion Buteanu si lui insusi.
            Iata acum dupa insusi raportul scris de Axente Sever asupra operatiunilor sale din timpul rasboiului civil ardelean din anii 1848/49, care este adevarul istoric:
            Cu toata lipsa de arme, am desarmat in mai putin de 3 zile pe toti Maghiarii cunoscuti pentru spiritul lor rebel, dintre cari cei mai fanatici au fost adusi la Blaj. Aci trebue sa observ ca, contrar tuturor calomniilor din partea vrasmasilor nostri, cari nu se sfiesc sa sustie ca in prefectura Blajului s-ar fi comis cele mai mari atrocitati si ca Romanii ar fi ucis pe proprietarii mosiilor, in aceste 120 de sate numai 6 Unguri si-au pierdut viata si acestia numai din cauza, ca avand arme de foc, n-au voit sa le predea, ci au opus rezistenta; iar celor retinuti la Blaj, al caror numar era destul de considerabil, nu li s-a atins nici un fir de par; si toate acestea intr-un timp, cand Maghiarii din Aiud torturau pe Romani, cei din Cluj ii spanzurau, cei din M.-Osorheiu ii rastigniau, iar Sacuii devastau cu foc si sabie satele romanesti din campie si cele situate pe Muras, precum si tot ce purta nume romanesc.
            Dupa ce comanda suprema luase Valea Tarnavelor si a Murasului ca baza a operatiunilor militare, asupra mea cazu deocamdata indatorirea sa apar Blajul si sa operez astfel ca rebelii din Aiud sa nu se impreuneze cu Sacuii, cari veneau pe Muras in jos. In acest scop am asezat un avanpost la Ciumbrud si la Sancrai sub comanda tribunului Eliseu Tudoran si a vice-tribunului Ioan Barna. Maghiarii insa, ajutati de o negura grozava, atacand acest post, l-au risipit dupa ce au omorat 60 de Romani si pe Tudoran si Barna…
            Poporul meu armat, unit cu acela al prefectilor Iancu si Solomon, sub comanda superioara a capitanului Gratze, a atacat si a cucerit orasul Aiud, cu toate ca era foarte intarit. Aproape 30.000 de Romani trecura prin acest oras, fara ca sa se atinga macar de un pai, cu toate ca ororile comise acolo contra Romanilor erau de data recenta. In timpul cand Iancu si Gratze desarma pe Sacuii din scaunul Ariesului, eu purificam Uioara, adunand armele dela Maghiarii din toata regiunea Murasului.
            Dupa ce locot.-colonel Urban a ocupat Clujul, ne-am intrunit cu totii, primind ordin sa desarmam poporul si sa-l trimitem acasa, ceeace s-a si intamplat…
            La 8 Ianuarie (1849) am primit stirea ca Maghiarii au venit in noaptea trecuta la Aiud. Pentru ca vestea sa nu se latiasca si ca sa ma conving complect de adevar, am trimis indata o patrula de calareti si alta mai numeroasa de oameni pe jos la Aiud, cerand sa se pregateasca cuartire si hrana pentru 1000 de vanatori si 5000 lancieri. Patrula trimisa inainte avea ordin sa viziteze chiar si casele. Comandantul ei I. Neagu imi aduse vestea sigura ca trupele maghiare n-au ajuns inca in Aiud, dar ca locuitorii le asteptau din moment in moment, ca ce imai exaltati dintre ei au si inceput sa poarte palarii kosutiste si cocardele unirei (cu Ungaria) si ca acei cari la apropierea Romanilor fugisera, fie ca gardisti, fie ca militieni (honvezi) cu trupele maghiare la Turda, adica vreo 200 de insi, s-au intors acasa fara arme.
            Pentru a taia comunicatie intre Aiudeni si Turdeni, conform instructiunilor severe date de comandantul general, aceasta comunicatie fiind foarte periculoasa pentru cetatea Alba Iulia, precum si pentru brigade colonelului Losenau si pentru trupa mea dela Pagida si Nojlac, am dat indata ordin unui detasament de lancieri sa treaca Murasul sub comanda centurionilor Ion Niculita si Ion Spalnaceanu, sa pazeasca ambele parti ale drumului dela Aiud pana la Vintul de Sus si sa aduca sub escorta la mine pe oricine ar intalni pe drum. In timpul acesta o ordonanta ne semnala un foc in partea Aiudului. Aceasta era pe la orele 8 seara. Trimisei indata pe tribunal Simion Salca cu 150 vanatori la Aiud, ca sa-mi aduca stire despre cauza focului si am pus sa se bata alarma. Salca mi-a raportat ca Maghiarii sositi dela Turda au impuscat din case si de pe langa garduri asupra oamenilor nostri, cari ii luasera la goanna, si ca ai nostri, intrand in oras, au dat foc la o sira de pae si la trei cascioare. Dupa ce am trimis inapoi pe Salca sa ajute din toate puterile la stingerea focului si sa prinda pe criminali, am scris colonelului Losenau, care se afla cu o brigada la Bucerdea, raportandu-I despre toate acestea si i-am cerut un ajutor militar, atat din cauza pericolului in care ma aflam de a fi taiat de catre vreo cavalerie dusmana, cat si pentru a putea merge la Aiud, sa dam ajutor oamenilor mei; in cazul contrar sa ne permita a ne retrage la Blaj. D. colonel ne raspunse ca nu se poate lipsi de nici un soldat si ca eu sa raman la Ciumbrud, iar in caz cand asi fi amenintat de o trupa mai mare, cu cari nu m-asi putea masura, sa ma retrag la el la Bucerdea.
            Dupa miezul noptei Aiudul se vedea in flacari din toate partile si oamenii mei mi-au comunicat ca nu mai sunt in stare sa infraneze infricosatorul eveniment.
            Acesta este adevarul asupra incendiului din Aiud. Acel oras a fost distrus de nepasarea colonelului Losenau, care aflandu-se la o departare de numai o ora si jumatate de orasul ce ardea, ar fi putut sa alerge in ajutor sis a impiedice intinderea focului.

            Asupra despresurarei cetatii Alba Iulia, inconjurata de trupele unguresti, operatiune militara datorita exclusive tactului si strategiei lui Axente Sever, acesta spune in interesantul sau raport urmatoarele:
            Pentru a insela pre vrasmas asupra planului nostrum, am trimis inainte pe alte cai un numar mare de lancieri, iar noi ne-am indreptat spre cetate. Din deal ne-am napustit asupra avanposturilor dusmane, pe care le-am nimicit, si intretinand un foc necurmat, am spart cordonul din jurul fortaretei si in putine minute ne-am apropiat de cetate. Garnizoana insa nici n-a incercat vreo esire spre a ne veni in ajutor, nici n-a tras cu tunuri spre a ne acoperi. Numai cand am ajuns cu bine sub zidurile cetatii s-au descarcat doua tunuri de cate doua ori; acestea insa nu s-au tras in sprijinul nostru, - cari acum era scapati de orice pericol si nu mai aveam trebuinta de aparare – ci au fost trase asupra insurgentilor, cari, speriati de asaltul cu care am spart noi cordonul de impresurare, alergau dela Barabant si Portul Murasului. Dusmanul a pierdut in acest atac mai multi oameni de ai sai, iar noi am avut un mort si trei raniti.
            Dar armele victorioase ale Romanilor din munti si majoritatea in care se aflau ei in cetatea Albei Iulii au desteptat pizma indracita a acelora, cari au urat totdeauna pe Romani. Comandantului cetatii i se nalucise ca Romanii ar planui sa-i ia comanda, incredintandu-i-o unui Roman. Aceasta nalucire ridicola a schimbat tot planul de a ne mai tine in cetate si de a intreprinde esiri impreuna cu noi. Astfel soarta noastra s-a hotarat in ascuns si anume sa fim scosi din cetate si sa ne intoarcem in munti. In sfarsit ni s-a spus ca in noaptea urmatoare batalionul va face sub comanda mea o esire in contra insurgentilor unguri, postati la turnul de pulbere, iar de acolo se va arunca acelora din Barabant si asa mai departe.
            In noaptea de 26 Maiu ne-am pregatit pentru esirea ce aveam sa facem. Noi am esit prin poarta secreta. Favorizati de intuneric, ne-am aruncat asupra sentinelelor si avanposturilor maghiare, pe care le-am ucis la moment. Dupa aceea ne-am indreptat contra trupei dela turnul de pulbere, unde mai multi dintre insurgenti n-au avut timpul sa se imbrace. Impuscaturile si baionetele noastre au doborat gramezi de insurgenti atat in camerele turnului, cat si in jurul acestuia. S-a desfasurat o lupta crunta, pe care intunericul o facea si mai grozava. Ne-am amestecat cu insurgentii si ne-am luptat cu ei piept la piept. Eu insumi am strapuns trei din ei si pe unul l-am impuscat. Daca noi nu ne-am ucis sau ranit unii pe altii, aceasta am avut sa multumim acelor caciuli militare ale noastre, care erau singurele semne, dupa care ne cunosteam.
            Vrajmasii, zapaciti si speriati de marile lor pierderi, s-au imprastiat, luand-o la fuga.

            Colonelul austriac August, comandantul cetatii, care nutrea o antipatie vadita in contra Romanilor, cautand sa se lipseasca de concursul trupelor romanesti, cari luasera drumul spre munti, Ungurii au prins din nou curaj, au ocupat partea de jos a orasului Alba Iulia si au intrat chiar in cetate.
            Asupra acestei situatiuni militare, Axente Sever se exprima astfel:
            Dupa ce am esit din cetate in munti, am primit stirea dela Iancu ca el, in intelegere cu ceilalti prefecti si cu poporul, au hotarat sa atace pe insurgentii cari impresurau cetatea si s-o despresoare. Am primit acest plan si ne-am inteles sa atacam din 3 parti trupele maghiare si luand imediat dispozitiunile necesare, am pus planul in executie. Comanda aripii drepte o lua prefectul Vladut1), cu instructiuni ca sa atace pe rebeli de catre Portul Murasului; aripa stanga o comanda prefectul Balint, care trebuia sa atace dinspre Teius; la centru comandam eu, avand sa inaintez dinspre Barabant contra acestei comune si a turnului de pulbere. Ziua destinata pentru acest atac combinat din trei parti s-a fixat pentru 1 Iunie. Noi eram siguri ca alaturi de noi va coopera si garnizoana cetatei contra vrajmasului, care, strans astfel intre doua focuri, ar fi fost cu atat mai usor de invins.
            Des de dimineata, in ziua destinata pentru atac, am deschis lupta. Insurgentii simtind planul nostru, parasira orasul, ocupand pozitii spre munti. Cu toate acestea am atacat batalioanele lor, luptand pana la ora 9. De trei ori i-am gonit din pozitiile lor, totusi n-am indraznit sa-i urmaresc in camp deschis. Ramasesem aproape fara munitii si asteptam in tot momentul esirea garnizoanei din cetate, care privea cum ne batem noi. Mai tarziu am aflat ca ofiterii graniceri banateni si ardeleni s-au oferit, rugand pe comandant sa le permita a face o esire din cetate, el insa le-a raspuns: “Ich brauche sie nicht”, adica “eu n-am nevoe de Romani”. Comandantul, se vede, credea ca noi voiam sa intram din nou in cetate si n-a judecat ca cooperand si garnizoana, vrajmasul ar fi fost complect invins si cetatea despresurata; ba ce e mai mult, lucrurile ar fi luat cu totul alta fata. Pierderea Maghiarilor in aceasta batalie a fost considerabila si se poate evalua la 200 de morti. Noi am pierdut 25 de oameni, ramasi pe campul de lupta. Au fost si mai multi raniti. In spate eram aparati de padure, pe cand vrajmasul se lupta in camp deschis. In aceasta batalie s-a distins in mod exceptional centurionul Teodor Iulian.
            Desperand din cauza napasarei garnizoanei, lipsindu-ne si munitiile, iar vrajmasul concentrandu-si intreaga putere impotriva punctului amenintat, nu ne-a ramas altceva decat sa ne retragem in satul Tauti. Ajuns aici cu tribunul Andreica si cu 50 de oameni, i-am ascuns pe acestia dupa tufe si fara sa avem un singur cartus am tinut pe loc 400 de insurgenti, pana cand au scapat in munti toti oamenii nostri impreuna cu locuitorii din Tauti, cu toate averile lor. Apoi s-au retras si rebelii dupa ce au dat foc satului, care nu avusese nici o vina.
            Am pornit apoi spre Zlatna, unde am trimes oamenii pe la casele lor. Locuitorii munteni au mers acasa ca sa-si ia merinde; cei de pe ses au fost impartiti in satele de prin prejur si numai 50 de oameni au fost retinuti pentru serviciul de avanposturi si patrulare.
            Vrajmasul inversunat nu putea insa sa stea in repaus. Dupa ce vazuse ca planul sau viclean de a patrunde in munti, sub masca negocierilor de pace prin deputatul Dragos, nu reusise, el hotarase sa realizeze acelas plan prin forta, urmarind astfel cucerirea cetatii. Ungurii au pornit din mai multe parti mase mari de trupe, in scop ca sa strabata dintr-odata prin mai multe puncte in munti, sa zapaceasca pe locuitori si despartind puterile lor, sa-i slabeasca, sa-i bata, aducand muntii in puterea lor.
            In scopul acesta au venit din tinutul Zarandului Lupu Kemeny, dela Cluj Vasvary, dela Turda Eglofstein si Papai, dela Teius Iuhasz, din partea de sud a Murasului maiorul Kovacs. In scurt, vrajmasul n-a lasat nici o stramtoare nefolosita, pentru a-si duce trupele in interior, iar puterea militara destinata sa cucereasca muntii se compunea din 20-25.000 ostasi cu 30 de tunuri si cu multe rachete. Aceste trupe aveau ordin sa atace dintr-odata din 9 puncte diferite.
            Abia ne asezasem in Zlatna si am si primit vestea ca maiorul Kovacs a plecat dela Sacaramb cu 2 batalioane contra noastra. Dupa ce am primit aceasta stire, ne-am urcat cu cei 50 de oameni pe dealul inalt numit Dambu, din sus de Zlatna. Aci tobosarii nostri au batut atat de bine tobele, incat Kovacs fu retinut o noapte intreaga intr-o surpatura, fara ca sa indrazneasca sa intre in Zlatna. A doua zi dimineata el intra, ce e dreptul in Zlatna, dar abia isi asezase avanposturi, si noi ne-am si avantat cu cei 50 de oameni, facadn o demonstratie foarte indrazneata, deoparte noi, de alta tribunul Damian cu cetele sale. Kovacs, crezand ca are a face cu o putere mare de vrajmasi, s-a speriat atat de tare, incat a fugit din Zlatna cu trupa sa, la inceputul noptei, in liniste deplina si s-a retras pana la Ighiu, iar cuartierul pregatit pentru el in Zlatna, dar nelocuit nici o zi, ni l-a lasat noua.
            Kovacs s-a recules peste putin si a pornit iarasi spre Zlatna, s-a oprit insa la Gura Ursului. Noi ne-am retras cu cei 50 de oameni pana la Valea Dosului, unde am luat dispozitii pentru a scula pe locuitorii dimprejur; totodata am cerut prefectului Iancu sa ne trimita munitiuni si oameni pentru a lovi pe vrajmas. Kemeny apucand insa sa atace pe Iancu, acesta nu numai n-a fost in stare sa ne trimita vreun ajutor, ci mai vartos il astepta el dela mine. Bataliile lui Iancu cu Kemeny au tinut 9 zile intregi.
            Cu mica mea trupa m-am retras pe culmea muntelui Vulcoiu, asteptand aci trei zile sa se stranga luptatorii, hranindu-ne numai cu carne fripta, insa nesarata. Pe Kovacs nu l-am putut ataca si respinge din pozitiunea lui, caci Kemeny trimise, dupa ce ocupase Abrudul, o companie de honvezi la Zlatna, impreunandu-se astfel cu Kovacs la Gura Ursului. Totodata au patruns si alte trupe maghiare pana aproape de noi. Eram impresurat din toate partile de insurgenti. Situatia mea era foarte critica. Pe langa vrajmasul care ne impresura, mai aveam sa luptam cu altul mai primejdios, foamea si lipsa totala de munitii. Lupta cea mai inversunata o aveam insa cu locotenentul Manzatu. Acesta, descurajat cu totul de primejdia ce ne ameninta, nereusind sa induplece pe oameni a-l urma in cetate, a inceput sa-i indemne sa-l urmeze la armata imperiala in Romania; dar si acest plan al sau s-a sfaramat de neclintita staruinta a luptatorilor, cari erau hotarati sa lupte pe viata si pe moarte pentru imparat si tron si pentru natiunea lor.
            In aceasta situatie stramtorata am trimes prefectului Iancu un ajutor de 400 de oameni cu tribunul I. Munteanu. Cu ceilalti luptatori mi-am facut drum printre trupele maghiare dela Abrud si Zlatna si am esit la Almas. Dupa ce s-au restaurat oamenii, am plecat in mars fortat la Hondol, unde stationa o companie de insurgenti. Asupra acesteia ne-am aruncat pe neasteptate pe la 10 dimineata, incat abia au scapat dintr-insa 25 de oameni cu viata. Noi n-am pierdut decat un pistol si un cal. Aici am gasit vesminte, paine, vin ,carne, arme si munitii. Dupa ce ne-am intors dela Hondol, m-am certat 2 zile cu Manzatu, din cauza ca eu vroiam sa pornim si noi la Abrud in contra lui Kemeny, pe care Iancu si ceilalti prefecti il izolase de celelalte trupe, impresurandu-l in orasul Abrud, incat el cu toata trupa sa era expus la cea mai mare primejdie. Manzatu insa s-a opus declarand ca noi trebuie sa ne odihnim catva timp. Pe cand el se repausa, Kemeny scapa dela Dealu Mare, pe care Iancu ni-l incredintase noua ca sa-l aparam, nimeni tinandu-I calea.
            Dupa ce Kemeny, batut si fugarit, apucase a trece pe la Zlatna, am aflat ca la Baita mai ramasese un batalion de insurgenti, ca sa opereze cu trupa lui Kemeny. In buna intelegere cu prefectii dela Rovine si Stoeneasa, precum si cu tribunul Damian, am hotarat sa-l atacam si sa-l alungam din munti. Acum aveam un tunulet, dar numai cu 12 gloante. Atacul incepu la 5 si tinu pana la 10. Planul de atac a fost atat de bine proectat si executat, incat eram aproape sa impresuram batalionul intreg, facandu-l prizonier, cand oamenii parohului din Rovine, aruncandu-se deodata asupra catorva cai, cari se aflau in cale, au incalecat, fugind pe aci incolo. Ceilalti oameni ai preotului nestiind care sa fie cauza fugei lor, au stat deocamdata inmarmuriti, pe urma au luat-o si ei dupa ceilalti si astfel dusmanul scapa din latul bine aruncat. Ramanand numai cu oamenii mei, m-am retras in ordinea cea mai buna. Cu toate acestea, trupele insurgentilor s-au demoralizat atat de mult, incat au parasit dupa cateva zile Baita, departandu-se din munti. In aceasta lupta, Ungurii au pierdut 2 ofiteri si 35-40 de oameni morti si cam tot atati raniti, iar noi numai un mort si 2 greu raniti, cari mai tarziu au si murit.
            Acum acea parte a muntilor in care ne aflam, fiind curatata de dusmani, crezuram ca am scapat pentru totdeauna. Am luat masuri ca sa ne aprovizionam cu cereale pentru paine, caci insurgentii, vazand ca nu pot patrunde in creerul muntilor, ne-au amenintat ca ne vor supune prin foame. Si in adevar lipsa si scumpetea mijloacelor de traiu ajunsese atat de mare, incat o merta (ferdela, masura) de grau urcase la 10 si 15 fl. si o cupa de sare la 1 fl. moneda conventionala. Plecand cu tribunul Damian si cu 300 de oameni la Geoagiu pentru aprovizionare, Manzatu porni in plimbare la Iancu. Insurgentii aveau in Geoagiu un depozit de cereale. Acei stationati acolo pentru paza depozitului, pusi de noi pe fuga, au sarit in Muras si s-au inecat.
            Noi am intors inapoi 48 de care incarcate cu cereale, cu vesminte si cu alte efecte rapite din satele romanesti, cand erau sa treaca Murasul. Am incarcat si mai multe alte care cu bucate din deposit, dand si oamenilor mei si altora voe sa ia din acele bucate cat vor voi. Indata ce insurgentii au aflat aceasta, au trimis dela Portul Murasului un batalion, cu o baterie de tunuri, sa ma alunge si sa reia bucatele luate de mine. Eu insa pornisem cu prada mea de timpuriu si ajungand la Rapolt, am mai luat si de acolo 1500 de merte. Cand a ajuns batalionul, care ma urmarea, la Rapolt, eu inaintasem pana la Bobalna. Aci am gasit bucate, am luat insa numai 100 vedre de vin. Cand a ajuns batalionul vrajmas acolo, eu ma gaseam la Bacainti. Acele cantitati de bucate transportate de mine in munti au fost foarte bine venite.
            Pentru oamenii mei am infiintat un depozit, indestuland si pe ceilalti locuitori. Acest lucru avu o influenta atat de binefacatoare asupra preturilor de bucate din acel tinut, incat ele au scazut dela 10-15 fl. la 4 fl. valuta de Viena.
            Aflandu-ma la Balsa, ca sa se repauzeze trupele dupa oboselile acestei expeditii, hotarasem sa ma duc la Iancu pentru a ne consulta asupra operatiilor viitoare, cand am aflat ca doua batalioane de insurgenti sa gaseau in mars spre Zlatna. Procurandu-mi stiri exacte asupra acestei intreprinderi, pe de o parte am pus sa ocupe drumul spre Zlatna, pe de alta am incunostiintat pe Iancu, cerandu-i ajutor.
            Spre seara am ajuns deasupra Zlatnei pe dealul Jidovului. Oamenii mei erau atat de insufletiti ca mai multi dintre ei cutezara sa scoboare – in contra poruncilor – pana la avanposturile vrasmase. Noaptea am petrecut-o, observandu-ne reciproc. Eu asteptam ajutorul cerut dela Iancu. La 29 Iunie, dimineata la 4, se incepu atacul, focul tinand pana la 11 fara intrerupere. Insurgentii fiind mai tari, am fost silit sa ma retrag. Intre timp sosi insa ajutorul dela Iancu, hotarand soarta bataliei in favoarea noastra. Intariti, astfelm intraram in Zlatna si atacand pe vrasmas, l-am pus pe fuga. Spaima printre rebeli a fost atat de mare, incat soldatii parasisera pe ofiteri, cari din desnadejde erau gata sa se impuste singuri.
            In aceasta lupta au pierit peste 100 de Maghiari. Noi am pierdut 30 morti si mai multi raniti.
            Curaj si bravura deosebita au aratat centurionii I. Munteanu si Teodor Iulian, care mi-a dat un bun ajutor pe un pisc de munte, unde ma luptam numai cu 20 de oameni, caci Manzatu se departase in timpul retragerei cu ceilalti oameni pana la Almas, doua ore departare de Zlatna. Oamenii lui Iancu, gonind pe dusman prin Zlatna, au dat foc la cateva case, dar eu, ajutat de I. Munteanu si T. Iulian, am oprit intinderea focului.
            Apoi ne-am asezat in Zlatna. Munitii aveam, caci cumparasem 11/2 maje de pulbere. Luptatorii erau veseli, avand de mancare de ajuns. Erau si binisor imbracati, incat au putut sa lepede sdrentele pline de paduchi, pe cari le purtasera 3 luni.
            La 3 Iulie am plecat cu locotenentul Manzatu, cu V. Munteanu, I. Procopiu si cu Barbu sa recunoastem pozitia lui Kovacs la Gura Ursului, pana unde fusese el urmarit. Zarind avanposturile vrasmase, ne-am aruncat asupra lor, desi eram numai 5 insi, dar fiind toti calari, le-am pus pe fuga. Trupele lui Kovacs s-au zapacit atat de mult de acest atac neasteptat, incat au luat-o si ele la goana.
            La 4 Iulie Kovacs incerca sa porneasca iarasi spre Zlatna, batand insa avangarda lui si el convingandu-se de taria pozitiei noastre, s-a retras la Sard.
            L-am urmarit pana la Gura Ampoitei, unde am bivuacat. Apoi am plecat la Iancu sa ne consultam asupra operatiilor ulterioare contra insurgentilor. O trupa de insurgenti a incercat in lipsa mea sa strabata iarasi spre Zlatna; vazand insa pozitia tare a trupei noastre, s-a intors fara nici un rezultat si fara a incerca sa ne atace. Manzatu urmari pe Unguri pana la Gura Ampoitei, unde s-a incins o lupta, singura la care eu nu am cooperat in persoana. Insurgentii au pierdut un capitan de husari si 6 oameni: noi n-am pierdut nici un om. Aci s-au distins centurionul I. Munteanu si Amos Francu. Manzatu s-a retras in urma cu trupele la Zlatna.
            Dupa intoarcerea mea dela Iancu, eram prea hotarat sa mai atac odata trupele de impresurare si sa scap Alba Iulia. In acest scop luai dispozitiile necesare; insarcinai pe tribunul I. Procopiu sa ridice pe toti tinerii din tribunatul sau, sa-i inarmeze si sa-i deprinda bine in manuirea armelor de foc. Am recrutat din prefectura lui Iancu 400 de feciori, cu care mi-am intregit batalionul; am cumparat pusti si lanci pentru acei care nu aveau; am cumparat si cai pentru cativa calareti, cari pana atunci ne lipsiau cu totul. Dela Iancu am adus un tunulet cu 12 incarcaturi, iar pentru celalalt, pe care il aveam eu, am cumparat afet si roate, m-am aprovizionat si cu munitii, chemand in ajutor si pe preotul Simion Groza din Rovine cu cei 600 oameni ai sai. La 24 Iulie am plecat spre cetatea Alba Iulia, a carei soarta apasa greu asupra noastra. Noi eram 2000 de oameni bine deprinsi, bine disciplinati, dar, afara de batalion, nu tocmai bine armati, avand fiecare numai 5-6 cartuse. In ziua aceia am inaintat pana la Gura Ursului, iar peste noapte la Gura Ampoitei, unde se aflau in avanposturi 4 companii de insurgenti. La 25 Iulie am atacat aceste 4 companii si se incinse o batalie crancena cu impuscaturi de tunuri, rachete si muschete, care tinu 6 ore fara intrerupere.
            Garnizoana din cetate, care auzise si stiuse foarte bine despre lupta noastra disperata cu Maghiarii, nu s-a miscat insa, ca sa ne vie in ajutor, ca si mai inainte de altfel. Prin curajul si staruinta noastra insa l-am batut si respins din cele 5 pozitiuni ale sale, alese foarte bine, scotandu-l apoi chiar din Sard.
            Aci au dovedit in mod stralucit centurionii I. Deleanu, Amos Francu, N. Popa si I. Munteanu curajul lor de eroi. Un tanar din Buces, dintre luptatorii parohului dela Rovine, a avut curajul si s-a incumetat a inainta singur 100 de pasi inaintea trupei. De asta data insa locotenentul Manzatu ne-a intrecut pe toti in curaj si bravura. In cele din urma n-am mai avut munitii. Insurgentii au ocupat o a sasea pozitie pe o colina impadurita, de unde ne-am incercat zadarnic sa-l alungam, si neavand cavalerie de ajuns, am fost respinsi de cavaleria ungureasca cu atat energie, incat Manzatu si centurionii mai sus numiti erau cat pe aci sa fie prinsi cu totii. In aceeasi primejdie ma aflai si eu, caci abia mai erau 10 pasi intre mine si Unguri, cand m-au scapat ca prin minune decurionul Adam Maiorescu (Adam Trifu), Ion Bogatianu, Ion Aurarianu si Petre Sangereanu, toti barbati, cari si pana acum s-au distins in toate bataliile prin vitejia lor. Acesti 4 oameni postati in dosul unui gard de vie, pe marginea soselei, atacara fara frica cavaleria dusmana, tragand in locotenentul insurgentilor, care sarja cu plutonul, precum si in husarii cari il urmau. Calul locotenentului si trei husari cazura la pamant. De acestia s-au impiedicat cei urmatori si astfel si-au inchis ei singuri drumul. Producandu-se in cavaleria dusmana o zapaceala groaznica, am putut scapa de primejdie.
            Intre timp pedestrimea ungureasca inainta; oamenii nostri se risipiau, aflandu-se in situatia cea mai critica. Atunci Ion Antonachi, vice-centurion la a patra companie a batalionului, sarind peste un parau aduna in jurul sau cativa oameni pentru a apara retragerea. Prinzand iaras curaj, incepuram din nou a lupta, cand iata ca tribunul I. Procopiu se arata pe neasteptate cu 300 de luptatori din cercul Zlatnei, cu lancerii mei si cu vreo 40-50 de claareti, cari insa nu aveau nici o munitie; ei se aratara pe culmea muntelui Ampoitei. Aceasta imprejurare hotari soarta bataliei. Insurgentii crezura ca cei veniti si noi nu suntem decat avangarda lui Iancu si ca acesta se apropie cu putere mare. Apucati de panica, vrajmasii s-au intors in cea mai mare desordine. Noi i-am luat la goana cu atata iuteala, incat ei si-au lasat mortii neingropati si pe cei greu raniti trantiti la pamant. Ei au parasit si depozitele lor dela Teius, Barabant si Secas, precum si painea dela turnul de pulbere. Ei au parasit si asediul cetatii, au trecut Murasul, dand apoi foc podului, ca Iancu, care nu era acolo, sa nu-i poata urmari. Pierderile vrasmasului in aceasta lupta hotaratoare au fost mari; ei au lasat pe campul de lupta 12 care cu morti si un mare numar de greu raniti, cari in trei zile murit cu totii. Noi am perdut 21 de luptatori, intre acestia pe bravul si curajosul decurion Iacob, a carui familie – o vaduva cu 3 copii – a ramas lipsita de toate mijloacele vietei. Apoi am bivuacat in jurul cetatii, iar la 27 Iulie am intrat cu batalionul meu in cetate.
            Aceasta a fost ultima noastra lupta cu insurgentii. Rezultatul ei a fost – noi spargand de trei ori cordonul de asediu si risipindu-l apoi cu toul - , despresurarea cetatii, care a fost asediata si bomabrdata 18 saptamani.
            Daca mai ramasese in regiunea cetatii unele detasamente de insurgenti, ele se aflau dincolo de Muras si observau miscarea trupelor imparatesti si a celor rusesti, care veneau dela Sibiu. Regiunea cea mai apropiata de cetate era cu totul curatita de dusmani. Cu un cuvant cetatea fusese complect despresurata. Asa dar meritul acestei despresurari si al gonirei insurgentilor de langa cetate il poate tagadui Romanilor numai pizma urata, care urmareste intunecarea adevarului curat si defaimarea virtutii”.

            Raportul lui Axente este datat din Cenade, un sat delanga Blaj, pe la sfarsitul lunei Decembrie 1849.
            Dupa terminarea revolutiei din Ardeal, Axente a fost in repetate randuri invitat sa vina la Bucuresti, unde avea multi prieteni si serioase legaturi cu cercurile liberale, care ii oferisera ocuparea postului de profesor de limba latina la universitate. El insa a preferat sa ramana in Ardeal, motivand ca “daca pleaca pastorii, turma se rataceste […]”
            Axente Sever a incetat din viata in ziua de 13 August stil nou 1906, la Brasov, unde se mutase prin anul 1890 din cauza legaturilor mari de rudenir, pe cari le avea cu cele mai fruntase familii romanesti de aici. Sotia sa era originara din Brasov, nascuta Blebea. Ea l-a precedat in mormant inainte cu 1 an si jumatate. Dupa ce s-a imbolnavit, “tata Axente”, cum i se adresau Brasovenii, a fost invitat de canonicul-prepozit Ion Micu Moldovan sa se mute si sa traiasca restul zilelor sale la Blaj. Dar ”tata Axente” declara: “Cat traesc, nu vreau sa plec de aici; dupa ce voiu muri insa, doresc sa ma duceti la Blaj si sa ma inmormantati acolo”, dorinta care I s-a si implinit. Stins din viata in varsta de 75 ani, Axente Sever ocupa, alaturi de Avram Iancu, una din cele mai glorioase pagini din istoria Romanilor ardeleni.
            Amanunt caracteristic: In hartiile si documentele lasate de Axente Sever s-a gasit un plan strategic, care a fost prezentat Domnului Alexandru Cuza Voda, in vederea unei invaziuni a armatei Principatelor Unite romane in Transilvania, plan care corespunde intocmai planului statului major roman din 1916, cand armata vechiului regat a intrat in Ardeal, dupa declaratia de rasboiu a Romaniei in contra Austro-Ungariei.
            Axente Sever a murit fara sa lase nici un urmas. […] Note: 1)Nicole Vladut, preot unit, s-a nascut in anul 1818 in comuna M. Bogata. Si-a facut studiile gimnaziale la Targul Muresului si Blaj. In 11 Decembre 1848 fiind numit prefect de legiune in regiunea campiei (vreo 90 de sate), s-a distins in tot timpul rasboiului dintre Romani si Unguri printr-un devotament si curaj extraordinar.

 
Acest site a fost creat in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits