CAPITOLUL XXXIII
            REVOLUTIA DIN 1848/49 IN ARDEAL: AVRAM IANCU

            ”Asa este, fara de nationalitate nu e libertate, nici lumina nicairi, ci pretutindeni numai catene, intunerec si amortire. Ce este apa pentru pesti, aerul pentru sburatoare si pentru toate vietuitoarele, ce este lumina pentru vedere, soarele pentru cresterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceea e nationalitatea pentru oricare popor. Intr-insa ne-am nascut, ea este mama noastra. De suntem barbati, ea ne-a crescut; de suntem liberi, intr-insa ne miscam; de suntem vii, intr-insa viem; de suntem suparati, ne alina durerea cu cantece nationale; prin ea vorbim si astazi cu parintii nostri, cari au trait inainte de mii de ani; prin ea ne vor cunoaste stranepotii si posteritatea peste mii de ani. Nationalitatea e indemnul cel mai potent spre lucrare pentru fericirea genului omenesc. Pe care nu-l trage inima a lucra nici pentru a natiunii sale glorie si fericire, acela nu e decat un egoist pentru umanitate, pe care e pacat ca l-a decorat natura cu forma de om. Nationalitatea e libertatea noastra cea din urma si limanul salutei noastre viitoare. Numai libertatea aceasta n-a rapit-o nici un barbar dela Romani, dupa ce le-a luat toate. De 17 sute de ani se lupta geniul roman in departata Dacie cu toate turmele barbarilor si ancora aceasta a tinut nava romana in contra tuturor valurilor, de nu s-a scufundat in abizul peririi cu barbarii dimpreuna. Si iata ca uniunea cu Ungaria acum vrea sa franga si sa smulga aceasta ancora de mantuire, va sa strice acest organ al vietii romanesti, va sa rapeasca dela Romani si libertatea cea mai de pe urma. Asta e uniunea pentru Romani!


(Din discursul lui S. Barnutiu, rostit pe Campia Libertatii dela Blaj in ziua 3/15 Maiu 1848).


            Ardealul, cea dintai parte a neamului ajunsa in mani vitrege, a fost stapanit de straini multa vreme, prea multa vreme. Dupa potopul de navaliri barbare, care n-a fost in stare sa-i scoata pe Romani din pamantul lor, stapanirea maghiara se fixeaza peste aceasta parte de pamant romanesc si ultimii ostasi ai lui Gelu cad, aparandu-l.
            Voevozi romani s-au abatut pe aci, din cand in cand, ca sa aminteasca Romanilor ajunsi sub stapanire straina ca undeva, aproape, e o Tara Romaneasca. Si s-a intamplat odata, ca unul din ei sa ramana aci, ca Domn, catava vreme, numindu-se stapanitor al Ardealului, al Tarii Romanesti si al Moldovei. De-atunci pana-n zilele noastre, Romanii din Ardeal n-au mai avut Domn. Stapaniti de regi unguri, de Habsburgi si de principi maghiari, ei n-au perdut nadejdea, ca va veni o zi in care se va rasturna puterea straina si vor ajunge sa fie condusi de un Domn roman. Povestile (nelipsite de imparati si de crai), cu minunatul lor sfarsit, le-au amintit mereu, ca niciodata adevarul si dreptatea n-au fost biruite, iar glasul vestitorului de bine le patrundea adanc in suflete, pastrandu-le increderea in ziua cea mare: ”Cu noi este D-zeu, intelegeti neamuri si va plecati!”
            In vremuri de restriste trupul lor prigonit isi gasia libertatea in munti, iar sufletul lor indurerat in biserica. Acolo in munti rasuna doina, sfanta spovedanie a durerii de veacuri, iar in biserica sufletul usurat primea cuminecatura: cuvantul lui D-zeu.
            Si totusi si-a avut si Ardealul voevozii sai, regi fara purpura si fara coroana, incununati doar cu coroana de spini a suferintei, Regi neincoronati: Horia si Iancu, unul numit ”Rege al Daciei”, celalalt ”Craiul Muntilor, dupa unii ”Noul Decebal sau ”Regele Codrilor”, cum l-a numit N. Balcescu.
            Istoria Ardealului e minunata poveste a unui neam, care n-a vrut sa moara, o lupta neintrerupta pentru a se pastra. Lupta sociala pentru pamant, impotriva nedreptatii celor bogati; lupta religioasa pentru credinta, impotriva celor cari voiau sa ne’nstraineze prin biserica si, in sfarsit, lupta nationala pentru pastrarea neamului. Intai instinctiva, caci aparandu-ne pamantul si biserica, ne aparam neamul, apoi constienta, cand lumina vremii ne-a ajutat. Prin lupta sociala si religioasa s-a cultivat permanent spiritul de revolta, care, uneori, a trebuit sa se descarce prin revolutii. Se mostenia un sange aprins si pornit, un suflet mereu chinuit, se facea, astfel, legatura organica intre generatii, se pastra fiinta noastra ca neam. Lupta aceasta continua ne pastra nationalitatea. Cand vremile s-au limpezit, luptele sociale si religioase s-au transformat intr-o singura mare lupta: cea nationala, care s-a purtat cu crucea, cu spada si cu condeiul.
            Horia si Sincai, Lazar si Tudor, Iancu si Balcescu au facut miscari revolutionare cu caracter national, cari au dus la unirea Principatelor si la intregirea neamului.
            De aceea a rostit Barnutiu cantecul de preamarire a nationalitatii la 1848; era prima lupta constienta pentru nationalitate; simtise omul taina vremii si a dat semnalul luptei, el a luat juramantul armatei de 40 de mii de pe Campia Libertatii, juramantul cel mai mare pe care-l poate face un popor, ca nu se va lepada de nationalitate. Gandul lui Barnutiu a fost tradus in fapta de Avram Iancu.
            Nedreptatea sociala de veacuri a fost rasturnata prin vitejia revolutiei franceze. Omul si-a cerut atunci drepturile. Catusele iobagiei medievale au fost sfaramate. S-a facut dreptate celor multi, cari aveau numai datorii si nici un drept. Dar, dupa revolutia franceza, nu numai omul robit isi cere drepturile, ci si popoarele subjugate. Se creiaza o noua religie, cu un nou crez: cel national.
            Ca o complectare a acestei revolutii urmeaza cea dela 1848. Furtuna, pornita la Paris, acum nu se mai opreste acolo, trece in alte tari si ajunge si la noi. In drumul ei rastoarna nedreptatea impotriva omului si trezeste dorul de libertate al popoarelor.
            Se rascoala si Romanii.
            La Islaz, Iasi si la Blaj se tin adunari, in cari se proclama libertatea unui neam. Aceleasi ganduri framantau pe toti Romanii, dar viforul a fost mai puternic in Ardeal. La adunarea dela Blaj, un tanar de 24 de ani fixeaza atentia tuturor, el venise in fruntea unei cete de Moti, ca sa protesteze, alaturi de ceilalti, impotriva Ungurilor, cari, neintelegand taina vremii, voiau libertatea numai pentru ei si voiau sa uneasca din nou Ardealul la Ungaria.
            Ca sa protesteze in contra acestei nedreptati si sa ceara drepturile natiunii romane, s-au adunat Romanii la Blaj. Dar Ungurii nu voiau sa stie de drepturile Romanilor, s’atunci Romanii s-au rasculat, tinandu-se de juramant, ca-si vor apara nationalitatea. In fruntea miscarii a fost Avram Iancu. povestind viata si faptele acestuia, sau, mai corect, numai viata, caci intreaga i-a fost numai fapta, rasfoim una dintre cele mai frumoase pagini din trecutul nostru.
            Tara revolutiilor, Muntii Apuseni, avea sa dea, dupa Horia, inca un mare erou neamului nostru. Amintirea revolutiei lui Horia era inca vie.
            Nu ni s-a pastrat nici ziua, nici luna in care s-a nascut Avram Iancu. Stim numai anul: 1824. Tatal lui Iancu s-a chemat Alexandru si era gornic peste paduri si primar in Vidra de Sus. Mama lui Iancu se chema Maria Gligor. Parintii lui Iancu, oameni cu stare, si-au trimis copiii la invatatura. Cel mai mare, Ioan, a invatat seminarul teologic la Sibiu si a ajuns preot in satul sau. Avram, dupa ce a invatat sa scrie in Vidra, a trecut la scoala din Campeni, apoi la Abrud, la gimnaziul din Zlatna si la Blaj. Ca sa se faca advocat, a mai invatat la Cluj si la Targu Mures. Istetimea lui Iancu se putea citi in ochii lui, ne spune un tovaras al lui din copilarie, al carui tata l-a indemnat pe Alexandru sa-si dea copilul la scoala. In urma slujbei si fiind si din fire om aspru, tatal lui Iancu batea uneori pe tarani. Si de-atunci inca, din copilarie, suferinta lor a patruns in sufletului lui Iancu. Se spune ca i-a zis odata, cu sufletul plin de mila si revolta, tatalui sau: ”Tata, nu-i buna randuiala de-acum. Trebuie schimbata. Unii sa moara flamanzi, iar altii sa crape de satui!”
            Sufletul lui Iancu s-a format acasa, privind muntii, cuib de libertate, vazand suferintele taranilor iobagi, la scoala simtind dispretul strainilor fata de neamul sau: mostenind revolta in sange, caci se credea nepotul lui Horia. Toate acestea nu puteau sa dea decat pe omul libertatii, pe luptatorul inversunat pentru drepturile neamului sau.
            Framantarile anului 1848 il gasesc pe A. Iancu cancelist la tabla regeasca din Targu Mures, dupa ce fusese respins de guvernul din Cluj, care n-a voit sa-i dea slujba, sub motiv ca nu e nobil. Sufletul ranit al lui Iancu vedea bine, dupa ce asistase la desbaterile parlamentului din Cluj, unde se discuta chestia stergerii iobagiei, ca “nu cu argumente filozofice umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea lui Horia”.
            La Targu Mures zarva revolutiei aduna tineretul, fara deosebire de neam. Dar tinerii romani au observat, in graba, ca Ungurii nu vreau sa stie de drepturile neamului romanesc, ci se gandeau numai la ei si la unirea Ardealului cu Ungaria.
            Se zice ca la o adunare A. Iancu, vazand intentiile Ungurilor, a exclamat: ”Protestez in numele natiei mele. Cerem drepturi egale si pentru noi, sau moarte.”
            La 26 Martie 1848 tinerii romani din Targu Mures se adunara la A. Iancu ca sa discute intamplarile vremii si sa se sfatuiasca ce ar avea de facut pentru neamul lor. La adunare veni cu vesti bune, dela Blaj, tanarul N. Barlea. In avantul lor, tinerii hotarasc sa se intalneasca la Blaj, in Dumineca Tomii, ca “sa poate face pasii necesari in cauza nationala”… “Ne juram, fratilor, ca pe Dumineca Tomii prin foc si apa si prin toate pericolele vietii vom conveni in Blaj – nu numai noi, ci speram, ca si altii, cari vreau salutea natiunii noastre”.
            Hotararea tinerimii, in frunte cu Iancu, si apelurile lui Barnutiu, in cari indeamna la lupta pentru “libertate si independenta nationala”, au pregatit sufletul celor cari s-au adunat la Blaj, cand s-a hotarat tinerea unei mari adunari in 3/15 Maiu tot acolo.
            O zi de mare sarbatoare a fost pentru toti Romanii aceasta adunare. Un val de insufletire a cuprins intreg Ardealul. Tinerii inflacarati stau alaturi de arhiereii mai cumpatati si-n jur zeci de mii de tarani, cari au venit “ca un torent” ce n-a putut fi impiedecat de teroarea ungureasca. Erau acolo episcopii Saguna si Lemeni, apoi Barnutiu si A. Iancu, care venise cu 10 mii de Moti; erau si carturari ardeleni, cari trecusera in Tara Romaneasca, cum a fost Axente Sever, prefectul de mai tarziu, erau acolo Moldoveni si Munteni pribegi, era Alecsandri, era Alexandru Ioan Cuza etc.
            Astfel adunarea Ardelenilor s-a transformat intr-o mare adunare a tuturor Romanilor. Cu drept cuvant a preamarit N. Balcescu ziua de 3/15 Maiu, spunand:
            “Zi de lumina, de libertate si de marire romana, te pomenim si te serbam cu drag! Tu minunasi lumea si aratasi ca natia romana e matura, vrednica de libertate, vrednica de a intra in fratia cea mare a natiilor. In analele Romanilor alta zi nu straluceste mai frumos decat tine si cea asemenea tie, sora ta iubita, ziua de 11 Iunie 1848 a poporului din Bucuresti. Te pomenim si te serbam cu drag, o zi mareata, caci intaiasi data auziram atunci un popor intreg raspunzand celor ce-i vorbeau de uniunea Ardealului cu Ungaria, prin aceasta strigare: “Noi vrem sa ne unim cu Tara!” Minunata destainuire a lui Dumnezeu, care in zile asa mari de sarbatoare populara vorbeste de-a dreptul in inimile alesilor sai si numai poporul si alesii, acesti fii ai inspiratiei divine, avura la 1848 constiinta intamplarilor viitoare, numai ei citira si destainuira aceea ce era scris in fundul inimii fiecaruia Roman: “mantuirea de orice domnie straina prin unitatea nationala”
            Dupa discursul lui Barnutiu, care a dat crezul intregei miscari dela 1848, fixand ideea centrala a intregei actiuni: recunoasterea drepturilor natiunii romane, dupa alegerea comitetului national si fixarea celor 16 puncte, s-au ales 2 delegatiuni, cari sa duca la Cluj si Viena dorintele adunarii.
            Dar povestea veche…Lacramatiile Ardelenilor n-au avut nici un rezultat. Ungurii au votat unirea, iar la curtea din Viena nu s-au gasit suflete intelegatoare pentru cauza romaneasca.
            Ajunsese cutitul la os. De aci inainte numai cu arma isi mai puteau apara Romanii drepturile. Nici al doilea memoriu inaintat imparatului n-aduce nici un rezultat real, ci numai vorbe. Conflictul e provocat de Unguri prin macelul dela Mihalt, 2 Iunie, prin persecutiile impotriva taranilor si carturarilor, prin incercarea de a aresta comitetul national in 16 August, scapat prin miscarea Romanilor graniceri, dupa 4 zile.
            O noua adunare se tinu la Blaj, in zilele de 16-25 Septembrie 1848, in care Romanii protesteaza in contra unirii Ardealului, pretind guvern pentru Ardeal, din care sa faca parte si Romani si, in sfarsit, simtind lipsa de organizare armata, hotarasc infiintarea unei garde nationale. Acum se trece definitiv la fapte si rolul conducator il ia Avram Iancu, organizand legiunile romanesti.
            In intelegere cu guvernatorul militar din Sibiu, baronul Puchner, comitetul national roman a impartit Ardealul in 15 prefecturi.
            Insufletirea e acum mai mare.
            Romanii alergara in legiunile conduse de prefectii: Iancu, Axente Sever, popa Balint, Dobra, Ion Buteanu, popa Simeon Groza, V. Moldovan, N. Solomon etc. Acum cu adevarat Avram Iancu era “Craiul Muntilor”.
            Legionarii incep sa desarmeze garda maghiara. Iancu era sufletul miscarii. E ocupat Abrudul, Aiudul, Turda si Iancu merge la Cluj, spre a se intalni cu generalul Wardener, care ocupase Clujul in 13 Novembre. Urmeaza o serie de ciocniri intre Romani si garda maghiara. Insufletirea Motilor fu intrerupta de iarna grea, care-i facu sa retraga tabara in munti.
            Totusi Iancu mai trimise un ajutor la Huedin, pana unde inaintase legionarii cu armata imperiala.
            Soarta luptei se schimba. Generalul Bem bate oastea imperiala, ocupa Clujul, Turda si Sibiul. Ungurii prind curaj si Romanii ajung iar sa fie tiranizati.
            In muntii lui, Avram Iancu a ramas, insa, pana la sfarsit stapan, dupa cum neocupata a ramas si cetatea Alba Iulia.
            Dupa ce Bem ocupa Sibiu, comitetul national, cu Barnutiu, trece peste Carpati.
            Inchis in munti, Avram Iancu asteapta zadarnic ajutorul Vienei. Ducatul visat de Ion Maiorescu, prin unirea tuturor Romanilor din Austria, a ramas un vis. In timpul acesta Kossuth incearca o impacare cu Romanii. Deputatul roman de Beius, Ion Dragos, aderent al lui Kossuth, fu trimis sa-ncerce impacarea. In 2 randuri Dragos veni in tabara dela Mihaleni, cu gand sa faca pace, dar Iancu si Buteanu au ramas neinduplecati. Apoi veni la Abrud si atrase pe Romani intr-o cursa, caci, in vreme ce discuta cu Iancu si ceilalti fruntasi, armata maghiara condusa de Hatvany intra in Abrud in 6 Maiu. Avram Iancu scapa si-si aduna tabara la Campeni. In 8 Maiu porneste atacul in contra lui Hatvany, pe care il inchisese in munti. Armata maghiara e infranta, Hatvany scapa cu fuga, iar in Abrudul reocupat tradatorul Dragos fu omorat si aruncat pe o gramada de gunoiu.
            Refacandu-si trupa, Hatvany pleaca din nou contra lui Iancu si in 16 Maiu ocupa iar Abrudul. Dupa o lupta apriga de 3 ceasuri, Avram Iancu il invinge din nou, punandu-l pe fuga. Stirea despre omorarea lui Buteanu, unul dintre cei mai priceputi si indrasneti prefecti, intrista adanc pe Avram Iancu. Si pentru ca sa se vada ca acest luptator brav, Buteanu, avea si o minte luminata de Roman, iata ce povesteste un fost prefect, Vasile Moldova:


           ”Cand am sosit noi la Mihaleni am aflat pe Dragos intr-o conversatiune animata cu Buteanu. Intre altii erau: Iancu, Buteanu, Dobra, Vladut, viceprefectul Boeriu si eu. Dupa ce Buteanu ni-a facut cunoscuti pe toti, Dragos, vrand sa continue conversatiunea intrerupta de noi, se intoarse catre Buteanu, adaugand:
-     Asa! sa se bage dracul in politica voastra, ca v-ati aliat cu Sasii, cel mai egoist popor de pe fata pamantului.
Buteanu raspunse: -    Ba sa se bage dracul in politica voastra, a Romanilor din Ungaria, ca v-ati aliat cu Maghiarii, cel mai neimpacat inimic al libertatii nationale.
Dragos: -     Voi nu cunoasteti pe Ungurii din Ungaria; aceia sunt in intelesul cuvantului liberali.
Buteanu: -     Da, sunt liberali! si de liberali mari ce sunt, nu pot tolera natiunea romana, croata, serba etc. Ati fost orbiti de D-zeu.
Dragos: -     Voi, Ardelenii, v-ati facut o idee fixa cu nationalitatea voastra si ignorati drepturile cetatenesti.
Buteanu: -     De-ar avea liberalii vostri puterea de a-mi da paradisul si mi-ar rapi limba, eu as resigna la paradis.
Dragos: -     Lasa ca v-ar fi dat voua Neamtul nationalitate, pentru ca ati adoptat negru-galbinismul, caci principiul vostru este negru-galbinismul.
Buteanu: -     Principiul nostru nu este negru-galbinismul, ci este libertatea nationala, ori moarte. La caz insa, cand casa domnitoare nu ni-ar indestuli aspiratiunile si sperantele noastre, mai bucuros sustin pe umerii mei un despot, decat 3-4 milioane de despoti, caci fiecare liberal de-ai vostri este un despot tiranic.
Dragos: -     Fanatism!
Buteanu: -     Acest fanatism sacru a transplantat, din generatiune in generatiune, viata in Romani pana in ziua de astazi.
Dragos: -     Mai! Kossuth cu deosebire este indignat, ma chiar manios pe tine, ca ai caracterizat, in oarecare scrisoare a ta, pe Unguri cu epitetul “buszke paraszt” (taran tantos) – dar nu fara temeiu, ca precum vad, tu nici acum nu doresti sincer pacea cu Ungurii.
Buteanu: -     Ba doresc sincer, dar doresc o pace cu care sa nu-mi fie rusine a sta inaintea istoriei!”


            Dar nu peste mult sosi si vremea rasbunarii omorarii lui Buteanu. Neodihnit, dupa infrangerea lui Hatvany, Ungurii trimit o noua trupa in Muntii Apuseni, sub conducerea colonelului Lupu Kemeny. In 8 Iunie, Kemeny porni spre Abrud. Dupa 8 zile de ciocniri si hartueli, e invins definitiv de Iancu si silit sa o ia la fuga. Si, fiindca multi dintre luptatorii lui Iancu erau preoti, infrant de acestia, Kemeny exclama infuriat: “Dracul sa se mai bata cu popii!”
            O noua biruinta castiga tribunul Corches, la Fantanele, asupra oastei maghiare condusa de P. Vasvary.
            Socotim ca e deosebit de interesant sa amintim, ca in 1907, dl. I. I. C. Bratianu, vizitand Muntii Apuseni, a cercetat si pe batranul luptator Corches, eroul dela Fantanele. Din pretioasele pagini publicate de Ion I. C. Bratianu (“Din amintirile altora si ale mele” II “Din Tara Motilor”) extragem cateva randuri. Mai intai d-sa aminteste ca de peretele odaii d-sale de lucru sta atarnat desemnul luptei dela Fantanele, facut de zugravul de biserici Corches din Campeni, fostul tribun biruitor la Fantanele.
            “Acest desen, spune d. Bratianu, e pentru mine un document pretios, o amintire scumpa a primei mele calatorii in Muntii Apuseni.
            …cunosteam astfel toti muntii granitei vechi, dar nu vazusem pe cei Apuseni decat sub o forma de siluete alburii, la zarea privelistelor cari se desfasoara, in fuga trenurilor din Ardeal. Si totusi aveam dor mare si vechiu sa ma apropiu de ei, ca de un monument sfant de evlavie nationala.
            De mic copil, numele lor rasunase la urechile mele cu epopeea slavitului lor trecut.
            La 1875 amicul parintilor mei, C. Racovita, petrecea iarna la Golesti, precum noi o petreceam la Florica. Singuri la mosie, el venea adesea sa-si sfarseasca ziua la noi si, dupa masa, seara, pe cand viscolea afara, in jurul lampei din salon, ne povestea bataliile si trudele la care luase parte alaturi de Iancu, in Muntii Apuseni.
            Nepotul Golestilor ne spunea, cu o indignare nestinsa de trecerea sfertului de veac, cruzimea fioroasa cu care vrajmasul ucidea, ardea si jefuia. Cu gura cascata de emotiune si cu lacrimi in ochi, sorbeam eroica poveste a victoriilor Motilor; iar dupa culcare in pat, cu pleoapele inchise, intre vis si realitate, vedeam desfasurandu-se bataliile vitejesti, in care Romanii se luptau cu lanci facute din coase sau din furci si cu tunuri scobite in trunchiuri de cires cercuite cu fier. Sau asistam ca si prezenti la iuresul lor, cand calare si cu palarii barbatesti in cap, nevestele si fetele din Marisel se iveau in fata honvezilor, pe cand parintii, sotii, si fratii lor ii atacau din ambele coaste, ii risipeau si ii nimiceau… …cu asemenea reminiscente, lesne se poate intelege ce dor ma tragea spre Muntii Apuseni si cu ce sentimente pornii spre dansii, impreuna cu sotia mea, dupa o viata de om de asteptare, in 1907.
            Dupa un popas la Sibiu si dupa ce proslaviram la Alba umbra lui Mihai Viteazul si martiriul lui Horia, plecaram in automobil spre Zlatna, la Abrud si la Campeni.”
            Apoi d. Bratianu povesteste cum a cercetat casa lui Iancu, care “ca si Horia fusese victima increderii sale in Imparat, dar mai putin indurator decat nervii de otel ai sunlimului iobag, creerul carturarului nu rezistase tradarii Habsburgice”. Povesteste cum , in satul lui Horia, a gasit vechea biserica de lemn scoasa la vanzare ca lemn vechiu. “Ne durea in suflet sa aflam ca acel locas, in care se rugasera si se inchinasera Horia si vrednicii lui tovarasi in clipe hotaratoare, era sa piara, si il parasiseram cu truda in minte cum l-am putea salva si transporta la Florica, recladindu-l acolo in memoria eroicilor Moti.”
            Si cuvantul trup s-a facut, biserica lui Horia a fost adusa pe mosia dela Florica.
            La Campeni “primii vizita catorva fruntasi romani. Intre cei dintai fu nepotul de fiu al fostului tribun Corches, care, batran de 80 ani, nu esia din casa. Cu adevarata emotiune, fusei sa salut in mijlocul familiei sale pe viteazul comandant, care comandase la Cernita si la Fantanele. Din casa lui plecai cu mainile pline de flori, legate in tricolor, cu un frumos ulcior de peste 100 de ani si mai presus de toate cu batalia dela Fantanele, desenata de invingatorul ei. Desenul lui Corches si biserica lui Horia sunt amintiri scumpe ale primei mele calatorii in Muntii Apuseni.
            De pe roata de canon, care a frant vartosul trup al taranului, fara sa-i poata sdrobi sufletul de grait si sa-i stoarca un singur geamat, si din praful drumului, in care ratacea fara rost cantand din fluer, neinfrantul capitan dela 1848, s-au inaltat in pateticul lor martiriu, doua icoane sfinte ale slavei trecute, din al carei cult se trag cele mai de seama isvoare de puteri pentru viitorul intregului neam.”
            Am amintit aceste intamplari, ca sa se vada lamurit ca suflete mari de Romani s-au gandit, in vremuri grele, la partea cea mai aleasa a neamului nostru: la Moti.
            Si acum sa ne intoarcem la cursul povestirei noastre.
            Ajutorul pe care armata ruseasca il da Austriei indeamna pe Maghiari sa-ncerce din nou o impacare cu Iancu, dar fara rezultat.
            Aceasta misiune o primi deputatul roman Gozman din Bihor. Tot cu gandul de-a impaca pe Romani cu Ungurii veni in munti N. Balcescu. Convorbirea dela Zlatna nu duse la nici un rezultat.
            Ce cereau Romanii? Recunoasterea nationalitatii, ceea ce abia acum, in ultima clipa, se hotarasc Ungurii sa o aprobe. Cu aceasta stire Eftimie Murgu e trimis la Campeni. Dar trupele rusesti ajunsera deja la Mures. Astfel nici aceasta incercare n-a dus la nici un rezultat. Balcescu se refugiaza in tabara lui Iancu. Dupa inaintarea armatei rusesti si sdrobirea Ungurilor, Iancu a dat porunca legionarilor sa predee armele. Dar Austriacii, intorsi in Ardeal, nu s-au purtat cu Romanii cum se asteptau acestia, dupa ajutorul dat. O cumplita durere a-nceput sa strabata sufletul Romanilor.
            Trimisii lor la Viena nu primira nici un raspuns si, crezand ca prin Iancu vor ajunge la ceva, il chemara sa se prezinte la Imparatul. El ajunse la Viena prin 20 Februarie, dupa ce in drum fusese arestat si, prin interventia poporului, liberat. Dela Viena se intoarse Iancu numai cu laude si promisiuni goale. Mai facu un drum la Viena, cu care prilej se dau decoratii de Tarul Rusiei. Avram Iancu le respinge, caci el vrea “ca mai intai sa se decoreze natiunea sa cu indeplinirea promisiunilor”. Cearta intre Moti si stat pentru padurile din munti amari si mai mult sufletul lui Iancu.
            Astfel sufletul sbuciumat al eroului dela 48 fu clatinat de minciuna si viclenia austriaca. Cand veni Imparatul in Ardeal, Iancu, desi-i planuise drumul prin munti, l-a inconjurat, caci ”un nebun cu un mincinos” nu s-ar fi putut intelege. Inc-o umilire il mai asteapta pe Iancu. Chemat la Alba Iulia, in Sept. 1852, fu arestat, pus in fiare si palmuit de un functionar numit Hohn. De aci fu dus la Sibiu, unde i se imbie o functie, dar Iancu a refuzat-o. pribegind inca 20 de ani prin munti, intovarasit numai de fluerul din care canta durerea neamului, cel care cu drept cuvant era “numai umbra lui Iancu” muri la 10 Sept. 1872, la Baia de Cris, si a fost ingropat sub gorunul lui Horia.
            Cu inmormantarea unui ideal sfant si a celui care l-a intruchipat mai bine se sfarsi minunata epopee dela 48.
            Precursorul vremurilor de libertate cazu jertfa gandurilor indrasnete. Reactiunea mai biruise odata curentul de libertate nationala, mai era necesar sa se dee lupte cu arma legii pentru drepturile nationale, de aci gandurile minunate din testamentul lui Iancu:


            ”Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere, fara mult succes, ba tocma acuma cu intristare vad, ca sperantele mele si jertfa adusa se prefac in nimica. Nu stiu cate zile mai pot avea, un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune, ca viitorul este nesigur. Voesc dar si hotarat dispun ca, dupa moartea mea, toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunii, pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, tare crezand ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile natiunii mele. Campeni, 20 Decembrie 1850, Avram Iancu, advocat si prefect emerit”.


            Luptele din 48 sunt o minunata scoala pentru constiinta nationala, lupte crancene pentru pastrarea rasei, lupte grele purtate de-o armata pregatita in graba, fara armamentul necesar, dupa cum ne spune Axente Sever in raportul sau:


           ”Inauntrul muntilor aveam sa luptam pe de o parte cu lipsa de munitii si cu foamea, cu animalele salbatice si cu toate greutatile vietii; iar de alta cu un dusman infuriat, care tinea muntii inchisi si se straduia sa-i cucereasca. Aici vrajmasul stia ca atat timp cat nu vor fi supusi muntii, nu va fi in stare sa cuprinda cetatea Alba Iulia”.


            In luptele lor aprige Romanii erau ajutati de pozitiile naturale foarte favorabile si, pe langa insufletirea barbatilor, in vremuri de grea cumpana chiar de cea a femeilor. Astfel Avram Iancu in raportul sau ne evoca rolul inaltator jucat in luptele dela Marisel de tarancele romane, in cap cu Pelaghia Rosu, ca si bravura aratata de femeia romana in luptele cu Hatvany pe valea Cerbului, langa Abrud.
            Generatia de la 1848 a lasat neamului o pretioasa mostenire. Testamentul sufletesc ramase strabatut de 2 mari idei: ideia de nationalitate si ideia de unitate nationala, ideia panromanismului, cum o numeste Balcescu. Ca sa se ajunga la unitatea neamului, trebuia infaptuita mai intaiu ideia de nationalitate.
            Si aceasta s-a intamplat la 1848, sufletul romanesc a fost adus la constiinta de sine prin vorbe de foc si prin flacarile luptelor.
            De aceea spusese Avram Iancu: ”Cerem drepturi egale si pentru noi, sau moarte”. De aceea afirmase Buteanu: ”Principiul nostru este libertate nationala, sau moarte” si, in sfarsit, de aceea pusese Barnutiu la baza discursului sau ideia de nationalitate.
            Ideia de unitate, daca nu era atunci in atentia tuturor, ea a framantat sufletele mari. Racovita (Vitianu) din Muntenia lupta in armata lui Iancu; Axente Sever ia parte la miscarea dela 48 din Muntenia, fiind comisar de propaganda in judetul Ilfov; A. G. Golescu in toamna anului 48 era in muntii lui Iancu, pe care-l numia “frate” si-n care-si pusese toata speranta.
            “Misiunea noastra este de-a scapa Romanismul, a asigura pe cei 8 milioane de Romani”, scria Golescu lui Iancu.
            Axente Sever facuse un plan de cucerire a Ardealului si se gandea sa rascoale “pe Romanii din toate partile, intru o intelegere si cu un scop”.
            Balcescu, caruia Iancu ii “gatise o coliba intr-o padure in preajma Campenilor, unde sezui ascuns o luna de zile”, dupa cum insusi spune, si care, ca sa se poata refugia, 10 zile a umblat “vanzand la doniti din sat in sat si din oras in oras”, el avea cea mai clara icoana a Romaniei de azi: ”Natia romana din toate natiile Orientului are cel mai frumos viitor, este mare, cred mai la 10 milioane, este compacta si cuprinde tot tintutul din Tisa pana la Marea Neagra… …Romanismul nu se va putea desvolta si scapa de atatia vrajmasi ce-l apasa pana cand ambele principate nu vor fi libere si nu vor organiza puterea lor armata, astfel cum o visam acum vreo 5 ani, si cu care sa-si traga cu sabia hotarele sale nationale”.
            Viziunea lui Balcescu s-a implinit, intocmai. Dar, pana la implinire, Iancu a facut pe Romani sa simta cateva zile senine de libertate. Simtise de copil, ca nu-i buna, “randuiala” in Ardeal si el a adus o randuiala mai dreapta pentru cei flamanzi de paine si drepturi. De aceea a ramas in cantecele poporului:


Pana fu Iancu-n domnie,
Mancam pita ca-n campie;
De cand Iancu s-a lasat
Iar mancam malai uscat…
Iancu cu fluer de vie,
Ne scoase din iobagie;
Iancu cu fluer de soc,
Umplu tara de noroc…
Multumesc secure, coasa,
Ca-mi tineti sufletu-n oasa
Multumesc codri si vai
Ca scaparati fratii mei

 
Acest site a fost creat in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits