CAPITOLUL XXXII
            CATERINA VARGA, “DOAMNA NOASTRA”

[…]
            Sunt mai bine de doua sute de ani de cand pentru intaia oara, in 1726, sub domnia imparatului Carol VI-lea, Romanii din Muntii Apuseni, vazandu-si existenta amenintata, au cerut suveranului lor ridicarea nedreptatilor ce-i apasau: imputinarea zilelor de robota, a darilor, un drept mai larg la taiatul lemnelor din paduri si la cautarea aurului din sanul muntilor.
            Nu li s-a dat. Poporul acesta frumos, bland si intelept, iubitor de ordine, de pace si poesie, eminamente moral, religios in puterea cuvantului, a fost tinut si mai departe de mana aspra si vitrega a guvernantilor lui in cea mai cumplita mizerie. Poporul acesta virtuos, de o putere de munca extraordinara, a fost secole de-a randul impilat si exploatat in modul cel mai neuman.
            Dar secolele intunericului se luminau ici-colo de cate o fulgerare de traznet, aprins din vapaia focului suferintei, din cumplita durere a nedreptatii. Urgia nedreptatii! Nimic nu chinue sufletul omenesc ca ea, iar mana criminala, care se complacea in aceasta urgie, trebuia rapusa.
            Motii erau oteliti in lupta cu fiarele salbatice. Lupul, care le fura oile si le manca uneori ciobanasii de nu ramanea la marginea padurii decat numai sumanul si opincutile rupte; si ursul cel darz, care ii prindea in brate uneori, vajnica hartuiala, care adeseori iesea biruitoare din partea omului, daca cutitul era bun si nimerea in inima fiarei. Ba si mistretul uneori venea sa atace satul. Cumplita fiara! Indraznea pana la usa colibei, s-o rastoarne, si vai de vietatile pe cari le gasea in calea lui. Trebuia sa iasa tot satul in goana lui. Cu topoare ascutite, furci de fier si coase. Strasnica arma in mana Motului, coasa!
-    Hai, cu topoare, cu furci de fier si coase, sa gonim dusmanul, adica Ungurul!
            El a luat acum, in mintea Motului, chipul fiarei: a lupului, care ii mananca oile, a ursului, care il sugruma, a mistretului temerar, care vine dupa prada la usa colibei lui…Si au zanganit cumplitele furci, coase si topoare. Au izbit, au spintecat si taiat cu furie infricosata. Foc si parjol si lacuri de sange. Durerea inversunata nu cunoaste mila!
            “Revolutia lui Horia din 1784 a fost revolutia unui popor salbatic”, s-a scris mai tarziu in analele istoriei unguresti. Dar peste cinci ani, in 1789 la Paris, in mijlocul celei mai rafinate civilizatii, s-a dezlantuit o revolutie mult mai sangeroasa. Si doar Francezii nu mureau de foame ca Motii!
            Tirania acolo nu luase proportii de fiara si totusi a fost rapusa. Pe cand aci, bietul Horia a cazut victima unei tradari odioase si a fost zdrobit pe roata.
            La fiecare frantura din osul lui sfant, se zdrobea o aspiratie a sufletului romanesc. Doua, trei generatii au suportat osanda. Dusmanul infricat, dar nu rapus, se gandea cu oroare la epoca aceea scurta, teribila pentru el, n-o putea uita nici ierta. Pentru el “Motul” insemna vecinica primejdie, amenintare. Isi lua masurile cu strasnicie, fara de mila. Daca s-ar putea extermina poporul acela crud, salbatec?...
            Li s-a dat si mai putin drept la lemnaritul din padure, la exploatarea minelor de aur li se puneau greutati de neinvins, iar zilele de robota se faceau si mai multe ca inainte. Zilele de lucru se platiau si mai rau. Din plata muncei lor de o saptamana abia puteau sa-si cumpere malai pe trei zile…
            Sentinta de moarte se executa, cu incetul, cu siguranta.
            Dar cu toate ca trecuse jumatate de secol dela revolutia lui Horia, in cele sase sate ale Buciumanilor si alte sate de pe langa Abrud mai traiau oameni, cari isi aduceau aminte ca imparatul Iosif al II-lea, dupa potolirea acelor revolte, dase Motilor dreptul de libertate asupra minelor si a padurilor din acele localitati. Acesti cativa batrani, fruntasi inimosi ai satelor, indemnau mereu populatia sa se duca la guvernatorul Ardealului si sa ceara punerea in vigoare a acelei libertati.
            Legea e lege si daca e facuta si iscalita de imparatul, intarita cu pecetea lui, nu se poate sa nu fie ascultata. Dreptate este, a facut-o imparatul acela bun si intelept, care i-a inteles pe Moti – numai trebuie cautata si scoasa din mana dusmanilor, cari o ascund.
            Si s-au pornit Motii din cele sase sate ale Buciumanilor la Zlatna, la Abrud sa caute oameni cu trecere la guvern, advocati cunoscatori de legi, cari sa le scoata lor dreptatea facuta de imparatul
            Advocatii le cereau bani si bietii oameni isi vindeau ultimul vitel din grajd sa plateasca cheltuielile procesului. Si a durat zbuciumul acesta intre speranta si disperare, zeci de ani.
            Intr-o seara de iarna, pe ninsoare, cand drumurile prin munti sunt greu de strabatut, delegatia compusa din fruntasii satului din Bucium-Isbita, Ion Sindrila, Zaharia Stan si Ilie Mocanu, cari s-au intors din noul lor pelerinaj pela Alba Iulia si Cluj, au adus cu ei o doamna.
-     Cine sa fie doamna?
            Era Sambata seara si tocase de vecernie. S-a strans lume neobicinuit de multa in curtea bisericii: sa afle vestile aduse. Cu totii se uitau mirati la doamna.
            O doamna frumoasa, in puterea varstei, cu privirea dreapta si cinstita.
-     Am intalnit-o la Aiud, grai Sindrila, vrea sa vada satele noastre si sa ne vina in ajutor la nevoi…
-     Pare sa fie o doamna tare buna, adause Zaharia.
-     Si-i tare invatata, stie legile ca un fiscal, intregi Sindrila.
            In ziua urmatoare “doamna” straina, dupa slujba sfanta, a cuvantat in biserica. A spus poporului adunat aci ca ea cunoaste de mult soarta jalnica a Motilor, a trait in copilaria ei pe aceste locuri, apoi maritandu-se cu un advocat la Viena, unde a petrecut mai bine de douazeci de ani, stie ca acolo la imparatie Motii sunt iubiti si ca in adevar s-au facut de sus legi mai bune pentru ei. Acolo dar, la Viena, la imparatul trebue cautata si ceruta dreptatea! Ea a venit acum in mijlocul poporului sa-l indrumeze: cum si in ce chip sa ajunga la imparatul.
            Vorba ei era blanda, inteleapta si hotarata. Poporul o asculta cu evlavie. Unii se entuziasmeaza si strigara in cor: Traiasca!
-     Vezi tu ma, o doamna!
-     Dumnezeu ne-a trimis-o! sa avem cine sa ne invete.
            Si Caterina Varga s-a pus pe lucru.
            In primul rand, dupa ce s-a asezat intr-o casuta din Bucium Izbita, a invatat poporul sa aiba rabdare, sa nu dispereze, caci dreptatea va iesi, ca lumina soarelui. A pornit apoi prin satele din munti sa cerceteze si sa adune documente despre situatia fiecarui sat: ce pamant, pasune, mine si paduri au fost luate dela sateni de slujbasii statului nemti si unguri hrapareti. Unde a intalnit un om prea nacajit l-a ajutat, a intrat in coliba lui, i-a mangaiat copiii, pe cei bolnavi i-a vindecat, pe cei goi i-a imbracat si pe mamele lor le-a invatat cum sa le poarte de grije, cum sa-i vindece de boale prin curatenie si hrana potrivita, caci medicamentul ei era in apa de isvor si aerul muntilor. Oamenii o ascultau si femeile se inchinau la ea ca la o icoana. O numeau ”Doamna noastra”.
            S-a dus la Viena, urmata de cativa fruntasi din Bucium si Scarisoara. A razbit la imparatul. Fiindca guvernatorul Ardealului si cancelarul imparatului ii opusesera o darza impotrivire, ea fusese si mai darza. Cei cari au fost martorii acestei audiente spun ca niciodata nimeni, nici chiar Horia, care a pledat cu temeiu cauza Motilor, n-a fost elocvent, convingator, profund induiosator, cum a fost Caterina. A cazut in genunchi, a plans la picioarele suveranului, cerand indurare pentru soarta Motilor.
            Ferdinand al V-lea a mangaiat-o, asigurand-o ca se vor face legi exceptionale pentru Romanii din Muntii Apuseni. Dar Caterina Varga nici n-a parasit bine Burgul din Viena, cand s-a si convins ce desarte au fost aceste promisiuni.
            Demersul ei fusese atat de temerar in ochii guvernantilor incat chiar in clipa cand suveranul cauta s-o linisteasca, adversarii o condamnasera la moarte.
-     O aventuriera! Femeie nebuna! O indrazneata nerusinata!
-     Horia in fuste!
-     O revolutionara primejdioasa, care trebue, cu orice pret, suprimata!
            Acestea erau epitetele injurioase, asa de putin potrivite cu nobila actiune a Caterinei Varga.
            Ea s-a intors in munti. Stia ca este urgisita, condamnata. Dar hotararea ei, sa-si ajute, sa-si mantue poporul, era mai apriga ca oricand.
            Sapte ani a durat lupta in timp ce ”doamna noastra” isi pregatea poporul. Nu-l atata.
            Femeia aceasta extraordinara a exercitat o putere fermecatoare asupra populatiei din Bucium. Poporul de aici, desi avea preoti, invatatori si alti oameni inteligenti, iesiti din sanul lui, totusi nu asculta de povetele nici unuia dintre conducatori decat de Varga Caterina.
            Aceasta personalitate era considerata singura binefacatoare si ocrotitoare a intereselor locuitorilor, trimisa aici pe seama lor de catre providenta divina.
            Pe vremea aceea comunele Bucium, Abrud-sat (Soharul, Ciuruleasa si Buninginea) si Carpinisul dimpreuna cu locuitorii lor isi discutau, fata de stapanirea statului, drepturile lor de baiesi liberi, in baza caror drepturi se considerau scutiti de robota iobagiei; dar aveau indatorirea sa verse statului (camara) annual cate 3 funti (1,5 kg) de aur curat. dreptul acesta ei il dobandisera dela principii ardeleni. Pe baza unui vechiu hrisov, ei pana la anul 1820 nici nu prestasera robota fata de fisc ca proprietar de pamant.
            In timpul acesta (1820) s-a pornit un proces intre locuitorii comunelor si fiscul detinator de drepturi. Procesul s-a desfasurat in fata Inaltei Table Regesti si a Guvernului (Gubernium), dar s-a sfarsit cu pierderea privilegiului, de care se bucurau locuitorii baiesi pana la 1820.
            In 6 Iulie 1837, subprefectul (vice-comite) Krenedics este incredintat sa conduca o forta armata impotriva comunelor renitente si darze in apararea drepturilor lor.
            Rezultatul final a fost, ca locuitorii au fost impusi cu robota de 6 saptamani anual.
            Li s-a promis insa iobagilor, ca fiscul le va plati sau retribui o zi de robota cu cate 20 creitari de fiecare cap.
            Locuitorii si-au facut datoria inainte in pace si liniste si in nouile conditiuni create prin sfarsitul procesului, dar o parte din iobagi nu puteau abzice usor de gandul ca totusi trebue sa li se faca complecta dreptate.
            Comunele numite si-au ales barbati de incredere, cari sa le reprezinte interesele si pe ele, cu insarcinarea sa continue si procesul cu fiscul. Cauza le-a fost aparata la guvern de Alexandru Bohatel, iar la judet si la tabla de avocatul din Aiud, Samuil Szakacs. Cu acest prilej delegatii comunei Bucium ar fi intalnit in Aiud pe Caterina Varga, careia i-au povestit nacazul lor.
            Adevarul este ca Caterina Varga, la anul 1842 se afla in Bucium, poporul i-a aranjat o casa si o pazea ca si pe o comoara de mare pret.
            Iakab Elek, scriitor ungur, autorul scrierii Szabadsagharczunk, o descrie astfel pe Caterina Varga:
            “Era femeie de 40 ani, mijlocie, fata ii era rosietica-bruna, isi schimba imbracamintea adeseori, se purta cand domneste, cand in haine taranesti, calatorea pe jos si calare. In jurul locuintei pururea avea spioni, cari de indata ce zareau vreun om suspect, ii faceau de stire si o ascundeau in vagaunile codrilor, unde o pazeau cu paznici armati. Atat de mult o iubeau incat erau in stare sa-si jertfeasca si viata pentru apararea persoanei ei.”
            Caterina Varga in procesul acesta al Buciumanilor a fost de mare folos pentru ei. Scria scrisori la Viena, in alte parti si locuri competente, aparand cu tarie privilegiul comunelor. Si-a inceput activitatea aceasta cu o cerere scrisa in limba ungureasca, in care sustinea ca locuitorii acestui tinut sunt ”liberi”, ca atari nu pot fi siliti, caci sunt scutiti de orice robota iobageasca. Cererea a iscalit-o cu mana ei proprie. Nu arareori tinea intruniri publice in biserici, la cari poporul participa in numar foarte mare. Caterina Varga imbarbata si instruia poporul. Contactul ei personal cu poporul, firea-i blanda, cultura vasta si judecata-i clara au cucerit cu desavarsire populatia. Din zi in zi ii crestea popularitatea, astfel ca poporul roman din Muntii Apuseni o numia “Doamna noastra”. Chiar si comunele mai indepartate din munti o cercetau si ii cereau sfatul in nacazurile lor. Miscarea asta a luat proportii tot mai mari, caci Caterina Varga a agitat intreg tinutul, astfel ca in ultimul timp populatia mai multor comune a abzis serviciul de robota catre fisc.
            Caterina Varga lua si sustinea discutii in scris cu guvernul ardelean, cu guvernul din Viena, cu judetul si cu oficiile de minerit. Era darza si neindurata in opiniile sale si tenace in apararea drepturilor.
            Fiscul in multe comune nu mai dispunea nici de dreptul carciumaritului, numit “regale”, caci Caterina Varga sustinea cu tarie ca pamantul este al locuitorilor cu tot ce este pe dansul. Aceasta femeie avea o autoritate superioara in fata poporului, care intrecea autoritatea factorilor oficiali, astfel ca se nutrea temerea ca femeia asta intr-un moment dat proclama o revolutie. Guvernul din Ardeal a dat in mai multe randuri ordine catra judet sa prinda pe Caterina Varga si sa porneasca cercetare impotriva ei.
            Porunca guvernului era usoara, dar era mai greu de indeplinit.
            Poporul din munti pazea cu devotament si grija pe Caterina Varga, fiind gata a-si varsa si sangele pentru apararea persoanei ei.
            Deci nu era prea usor a patrunde in inima Muntilor Apuseni si a prinde pe femeia revolutionara. Problema nu putea fi rezolvata usor nici chiar de organele militare. In Muntii Apuseni era greu de patruns, caci nimeni nu cunostea terenul si poporul se putea apara usor. Cativa panduri nu erau suficienti pentru un astfel de lucru greu si “gingas”.
            Autoritatile au renuntat la orice plan, care privea prinderea ei. Cu puterea si forta armata nu se putea executa un plan de aceasta natura. Populatia de indata ce a prins de veste, cari sunt intentiunile guvernului, o pazea si cu mai multa tarie si temere.
            Intreg planul trebuia schimbat. Caterina Varga trebuia inlaturata din Muntii Apuseni intr-un chip care sa nu produca sange rau in popor si sa se faca fara stirea imediata a poporului.
            In ziua de 5 Ianuarie 1847 orasul Abrud a avut cinstea sa primeasca cativa oaspeti distinsi si de seama in mijlocul sau. Andrei Saguna, vicarul ortodox al Sibiului, George Pogany, subprefectul judetului Alba inferioara, fara de nici o suita, se aflau intre zidurile orasului minier.
            Cel dintai lucru al lui Saguna a fost sa invite la sine pe parohul ortodox din Bucium Izbita, numit George Suciu. Vicarul Sibiului a luat dispozitiuni ca parohul sa pregateasca pentru ziua urmatoare masa la dansul, sa invite si cativa fruntasi, caci avea sa le comunice cateva porunci imparatesti, indata dupa serviciul divin.
            In ziua urmatoare Romanii praznuiau Boboteaza. Biserica din Izbita s-a umplut de popor, gasindu-se de fata si Caterina Varga. Nimeni nu banuia ce are sa se intample. Poporul se comporta fata de vicarul Saguna cu toata cinstea si increderea, tot la fel si fata de parohul local. Saguna a fost insotit la Bucium Izbita de catre George Pogany, subprefectul de judet, si Ioan Sulutiu, director de mine in Abrud. Mai era cu dansii si un functionar dela oficiul minelor. Saguna a oficiat serviciul divin. Dupa terminarea slujbei bisericesti lumea a iesit din biserica. Nu departe dela biserica se afla o sanie trasa de 4 cai, in care oaspetii – afara de Saguna – se si urcasera. Vicarul Saguna a stat de vorba cu poporul dupa iesirea din bisercia, indemnandu-l la curaj si tarie in lupta pentru drepturile avute.
            La un moment dat el ofera bratul Caterinei Varga si pleaca cu dansa spre sanie. Populatia i-a urmat dela distanta ca Saguna sa poata vorbi confidential cu “Doamna Muntilor”
            De altfel poporul s-a bucurat, vazand pe Caterina Varga invrednicita de atata cinste, mai ales ca erau stiute demersurile luate de autoritati pentru prinderea ei.
            Sositi la sanie, episcopul a poftit-o sa ia loc, caci era vorba sa fie si dansa la masa la preotul Suciu. Femeia neputand sa banuiasca nimic, s-a urcat in sanie, si caii plecara. La un moment dat, caii urmeaza drumul catre Abrud, iar nu catra locuinta preotului. Poporul isi reculege gandul, observa cursa si se agita.
            Caterina Varga facea sfortari sa scape, sa sara din sanie. Totul zadarnic!
            Femeia desperata incepe sa strige: ”Copiii mei, nu ma lasati!” Totul este zadarnic, caii in goana nebuna strabat drumul catra Abrud, apoi catra Zlatna. Buciumanii, calarind pe caluseii lor sprinteni, trec peste dealuri sa-i atina calea. Orice straduinta de scapare era insa esuata, caci Caterina Varga era pierduta pentru totdeauna. A ajuns femeia in temnita din Alba Iulia, apoi in cea din Aiud.
            Poporul la inceput a fost foarte agitat, dar nu trecu mult si s-a linistit.
            Caterina Varga a fost judecata prin sentinta rostita de tribunalul corectional din Alba Iulia la trei luni temnita. Sentinta s-a pronuntat la 14 Decembrie 1850.
            Confirmarea acestei sentinte s-a intamplat la 10 Februarie 1851 de catre tribunalul principal imperial din Sibiu.
            Procesul locuitorilor, aparat de Caterina Varga, a cazut de sine la 1848 prin proclamarea revolutiei si a principiilor de egalitate si libertate.
            Poporul nu a putut sa mai vada pe Caterina Varga niciodata. Dupa ce si-a ispasit pedeapsa, se spune ca s-a retras la Kohalm fara sa fi facut nici o declaratie asupra originei sale si a scopurilor cari au calauzit-o in toata activitatea ei din Bucium.
            Unii sustin ca a fost sotia unui advocat din Viena, altii o considera unguroaica, mai multi insa de romanca. Vorbia perfect limbile: romana, ungara si germana.
            Servia interesele poporului cu un devotament rar. Tot ce colectau pentru sustinerea ei oamenii mai cu dare de mana, cheltuia in procesele poporului cu fiscul.
            Nu se poate sti nici pana azi, daca a avut ea vreo insarcinare politica sau nu? Poporul din Bucium pana azi ii pastreaza amintirea cu cinste si cu evlavie.
            Scriitorul ungur Aradi Victor, care da cele mai emotionante pagini despre suferintele martirei in inchisoare, sustine ca ea ar fi trait mai bine de sase ani intemnitata. Mintea i-a fost ratacita, in cele din urma, si ca eliberata din inchisoare ar fi mai trait, catva timp, ascunsa in casa temnicerului, de teama dusmanilor ei.
            Dar in ratacirea aceasta spirituala, intocmai ca si Iancu, avea momente lucide, cand vorbea cu Motii ei si scria versuri:

Multi ani au trecut, de cand in mijlocul vostru.
Soarta pe negandite m-a trimis,
Ca sa fiu credincios sol al pamantului vostru,
Fiindca pe alt nimeni nu aveti, si aceia
Pe cari aparatori i-ati luat, atatia ani
V-au despuiat si nici un rod n-ati vazut
Mintilor si ostenelelor voastre…
Eu solia asupra mea am luat si viata mi-am pus in joc si am jertfit…”


            Caterina Varga ar fi scris mai multe versuri in captivitatea ei. Franturile aceste de manuscrise, scriitorul ungur le-ar fi gasit intre documentele, cari s-au pastrat la muzeul Arhivelor istorice despre epoca revolutiei din 1848, la Budapesta. Ele sunt scrise ungureste – in contra spiritului unguresc.
            Si in privinta aceasta, cazul Caterinei Varga n-ar fi fost izolat. Foarte multe femei din nobilimea ungara din Ardeal simpatizau cu poporul nostru si simteau cu el. Oare nu-i si acesta un simptom care afirma originea de obarsie a acestei nobilimi? Femeile aceste aveau un instinct atavic. Femeile isi pastreaza in suflet cultul stramosilor mai mult decat barbatii. Daca Caterina Varga a fost crescuta in uzul limbei si al literaturii unguresti, ea totusi a fost romanca, cu gandul, cu sufletul. Si noi n-o putem nega dupa ce ea si-a jertfit viata cauzei noastre.
            Ea apartine istoriei noastre. O eroina, martira, cum desigur n-am avut alta.
            Francezii au facut din Ioana d’Arc o sfanta.
            S-a discutat daca Avram Iancu a cunoscut-o sau nu pe Caterina Varga.
            Iancu studia dreptul la Cluj, in timpul cand Caterina traia in munti si el venea arareori acasa. Vidra de Sus nu cadea in regiunea Caterinei. Era un sat oarecum mai privilegiat ca altele. Si tatal lui Avram, Alexandru Iancu, era in slujba “Craiului”, functionar financiar al statului, un roman cu stare si fericit, care n-o interesa pe Caterina. Ea se ducea la cei nevoiasi, umiliti. Cu toate aceste, in anii din urma s-au intalnit si Avram Iancu o cunostea pe Caterina.
            Despre felul cum apreciase craiul muntilor pe “doamna noastra”, d-na Constanta Hodos, cunoscuta scriitoare, imi da urmatoarele amintiri luminoase:
           

Tatal meu fusese intre anii 1866-71 subprefectul Halmagiului. In fiecare Sambata, zi de targ, coborau Motii din Vidra cu ciubere, doniti si alte produse ale lor peste muntele Gaina. Venea si Iancu cu ei. Tata il aducea la noi. Il priveam cu evlavie. Omul acesta simplu la vorba si la port, cu infatisare trista, cu ochi blanzi ca de copil, acesta sa fie viteazul vitejilor, eroul semizeu, despre care auzisem atatea minuni? Tata il privea cu induiosare si adeseori ochii lui se umpleau de lacrimi.
-     Bietul Iancu! Ce o fi in sufletul lui bolnav? Bolnav! se pot imbolnavi si zeii? Nu puteam crede. Ma uitam la el cu nedumerire, cu teama, respect si admiratie. Nu-l puteam cobori din Olimp.
            Mama ii facea baie. Il primenea si-i punea smantana in cafeaua cu lapte. Si el zambea multamit. Sorbea cu pofta.
            Intr-o dimineata, imi aduc aminte, se uita lung la mama.
-     Semeni cu Doamna noastra…
            Apoi intunecandu-se deodata, zise:
-     Ce n-o stii?...Apoi s-o stiti! Ca nu eu, ea a aparat muntii. Sufletul ei! Fara ea nu faceam noi nimic!
            Parintii mei au ramas inmarmuriti. Demult nimeni nu-l auzise vorbind de cele trecute si, parca, uitate cu totul de dansul.
           

Alta data:


            Era in anul 1859, toamna, in Septembrie. Aveam noua ani. Il vad pe Iancu intrand incet, sfios, pe usa, infasurat ca de obicei, pana peste barbie, in suba lui neagra…Tata, cum il zari, sari la el si-l imbratisa cu deosebita bucurie.
            De trei zile il astepta. Trimisese dupa el la Vidra, la Lazuri, la Scarisoara si oamenii nicairi nu-l gaseau. Si acum veni singur.
            Se apropia ziua desvelirei monumentului lui Buteanu la Iosasi si dorinta tuturor fusese sa fie si Iancu de fata.
            Dar de unde sa-l iei pe Iancu? “Regele Muntilor” n-avea resedinta. Sinistrul demon al tradarii il mana din loc in loc. Sufletul mare, care intrupase idealul veacurilor si pecetluise cu sange viguros, cu isbanda, minunata opera de protestare a lui Horia, a Caterinei Varga, nu-si gasea astampar pe acest pamant. Intrase in negura deodata cu opera lui, care isbutise si totusi nu traia. Fusese sugrumata, ucisa, in clipa cand trebuia sa i se lase viata.
            Zbirii imparatului, infruntati de “Regele Muntilor”, care n-a voit sa primeasca decoratiile, ci staruia pentru drepturile poporului, caci “pentru aceste luptase”, zbirii l-au aruncat si pe el in temnita, l-au palmuit, l-au scuipat, ca pe un alt Mantuitor…
            Cand l-au lasat liber, acasa, ai lui nu l-au mai cunoscut pe Iancu. Plecase “un rege” si se intorcea o umbra.
            O umbra! Nimic mai potrivit. Caci chiar de n-ai fi stiut ca e umbra lui Iancu, omul acela infasurat in suba lui neagra, daca te-ai uitat bine in ochii lui adanci sitristi, in fata aceea brazdata, tacuta, care totusi iti vorbea, nu se putea sa nu te cutremuri de tragica expresie a figurii lui. Tragedia intregului neam romanesc traia acolo, in fata aceea brazdata, in ochii aceia tristi…
            Mama ii aduse cafeaua cu lapte; el o sorbea, ca de obiceiu, cu multa placere.
            Tata il lua cu binisorul.
-     Bine ca ai venit, draga Iancule, te-au cautat Francu si Hodos, Borlea si Mircea Stanescu dela Arad…
            Dar Iancu se si ridica dela masa, cu un pas spre usa.
-     Nu, ma duc la Baia de Cris!...
-     Nu, nu…stai! Ca o sa vina ei aci, apoi vom merge cu totii la Buteanu.
            Isi incrunta sprancenele stufoase.
-     Care Buteanu?
-     La Iosasi.
            O tresarire de bucurie ii lumina fata, o licarire de memorie insufletita.
-     Atunci nu-i adevarat ca Ungurii l-au omorat?
-     Nu! Sa vezi: Ungurii nu l-au putut omori. El va trai, cat va trai natia romaneasca! A inviat ca Isus Hristos. O sa-l vezi. Vii?...
-     Vin, raspunse Iancu, vin!
            Si iarasi se indrepta spre usa.
            Cateva zile l-am impresurat, toata familia, cu tot ce am putut noi, face, ca sa nu i se urasca.
            Iancu iubea copiii si muzica. Ma ridica pe genunchi binisor si ma invata cum sa cant din fluerul lui. Dar nu-i placea in casa. Tata il ducea in gradina, il lasa singur, caci numai cand era sub cerul liber si era singur canta. Canta frumos doine de jale.
            Mereau se temea tata sa nu plece. Sa-l poata duce la serbare, era un ideal pentru el. Sa-l mai vada poporul, Crisenii lui, cari il adorau si-l plangeau ca si grenadirii poetului pe Napoleon.
           

In ziua hotarata se adunara in oraselul Halmagiu fruntasii Zarandului. Cei din Arad asteptau la fata locului. Iosasul era in comitatul (judetul) Aradului. Comite suprem (prefect) in Arad erape atunci vrednicul roman Gheorghe Popa.
            Trei trasuri inghesuite plecasera dis de dimineata din curtea noastra. Nu stiu de ce tata ma luase si pe mine dintre cei sase copii ai lui, desi abia aveam noua ani. Poate fiindca ma iubea Iancu, mai mult decat pe ceilalti. Ma aseza langa el si tot timpul ma tinu de mana. Simteam un fior de evlavie si de mandrie: parca eu il duceam la serbare…
            Dupa o calatorie de patru ore sosiram la Iosasi. O sora a mea, cu zece ani mai mare, era maritata de curand cu Iosif Stanescu, notarul satului, frate cu deputatul si carturarul Mircea Stanescu. La ei au fost gazduiti cei mai de frunte dintre oaspeti. Bucuria mea la revederea sorei iubite, care ma alinta cu mangaieri de mama, imi cuprinse acum inima mai mult decat preocuparea solemnitatii desvelirei monumentului, pe care n-o putea pricepe indeajuns mintea mea de copil. Si totusi, cand se porni procesiunea, cu vreo zece preoti in frunte, o emotie de nedescris m-a cuprins. Ca la o inmormantare!...Si doar tata ii spusese lui Iancu ca va fi invierea lui Buteanu!
            Coboraram jos in valea Crisului. Pe mal, in apropierea unei salcii mari pletoase, la cativa pasi de albia raului, pe un teren nisipos, era asezat monumentul, invelit in postav negru. Simion Balint, Sever Axente, dintre marii conducatori ai revolutiei, insotiti de Gheorghe Baritiu, sosira si ei din Sibiu, in vreme ce preotii incepura parastasul. Ascultam pitica, intre cei mari, cu respiratia oprita, cuvantarile rostite de fruntasii neamului. Doamne, ce clocot se pornise sa fiarba intre salciile din albia Crisului! Din amintiri de lupte, de prigoniri si de jale, tasnea cuvantul ca din flacari fierbinti, ca din focul launtric al unui vulcan arzator. Si oftarile inabusite in piepturi isbucnira in strigate de durere, scrasniri de amenintare…Crisenii lui Iancu, cari luptasera sub steagul lui, intelegeau mai viu nedreptatea, gemeau sub povara ei si cereau lumina, rasplata vitejiei lor, pentru ei si pentru Iancu, “Regele” lor. Auzisera ca a venit, ca era aci si il aclamau. Iancu trebuia sa vina la tribuna sa se arate multimei…Dar unde era Iancu?
            Il vazusem langa mine posomorat, incruntat, cand se pornira cuvantarile. Apoi atentia imi fu rapita de sgomotul manifestarilor…Cu cateva clipe inainte era aci, intre noi; tata il pazea ca pe o comoara, dar, rapit de entuziasm, se ridicase si el un moment si acum iata, nu mai era aci langa noi…nu mai era nicairi!
            Tata alerga prin multime sa-l caute, intreband pe toata lumea de el. Dar nimeni nu-l vazuse, nu-l recunoscuse.
………………………………………………………………………………………………………………………………..
            Tarziu de tot se aseza, la masa, trista adunare. Nu se mai tinura cuvantari si paharele de vin neatinse au ramas.
            Doar un singur glas, al tribunului Corches din Campeni, cuteza sa invioreze tacerea ca de plumb.
-     Apoi asa a fost el, Avram Iancu, intotdeauna si in tinerete: salbatic! Se ducea de capul lui, dar nu-i placea sa fie dus…Doar o singura femeie s-a priceput sa faca din el ce a vrut!
            S-au combatut cele afirmate de Corches. Prietenii lui Iancu sustineau ca el niciodata n-a avut o legatura mai stransa cu o femeie. Cinstea mult femeile, dar una singura n-a jucat rol in viata lui.
-     Asa credeti voi, caci el nu se destainuia nimanui. Dar cine l-a vazut in fata Caterinei Varga, cum ii da ea porunci si el se ducea orbeste dupa vorba ei, acela stie, ca “Doamna noastra” a fost si “Doamna lui”. O, de ar trai ea, cum era atotstiutoare, ingenioasa, ea desigur l-ar putea fi vindeca.
-     Caterina Varga!
-     Mare pierdere a fost pentru Tara Motilor perirea ei dintre noi!
            Iarasi se facu tacere adanca, posomorata, ca apasarea unei constiinte prea incarcate.
......................................................................................................................................
            Pe Iancu il ingropara ai lui, peste doi ani dela aceasta intamplare, sub gorunul lui Horia, la Tebea. Isotira i-a inscris numele, cu litere stralucitoare, in cartea acelor timpuri, cari au schimbat mersul lumii si destinul neamului nostru, dar numele Caterinei Varga nu l-am auzit nicairi.
            A fost doar o femeie! Ce putea sa faca mai mult Caterina Varga atunci si ce ar putea sa faca si acum o femeie?
            A imblanzit leii, a dat suflet unui popor cu porniri eroice. A dat o pilda, ca da, poate si o femeie, daca are inima curajoasa, si nu-i preocupata de nimicurile propriei sale vieti, poate sa inspire intelepciune, noblete si avant eroic acelora cari n-au decat marginita intelegere primitiva a vietii. Sa coboare puteri dumnezeiesti in suflete descurajate, sa dea imboldul muncii prin speranta, credinta si iubire. Iubirea staruitoare, neinfircata si neinvinsa a dreptatii. Ea aduce, trebue sa aduca lumina, fericirea omenirii, a popoarelor, oricat de oropsite ar fi ele de soarta. Staruinta in dreptate, in frumos si bine invinge.
[…]

 
Acest site a fost creat in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits