CAPITOLUL XXIX
           REVOLUŢIA LUI HORIA ŞI ÎNĂBUŞIREA EI

            Am spus în capitolul precedent că revoluţia lui Horia s-a pornit în urma unei conspiraţiuni şi că capii conspiraţiei erau cei trei căpitani: Horia, Cloşca şi Crişan. Asupra faptului cum s-au legat ei între ei aceşti trei căpitani şi ce fel de înţelegere s-a stabilit între dânşii, istoria tace, precum tac şi interogatoriile ce li s-au luat cu ocazia judecării lor. Ceea ce se ştie precis este că toţi ţăranii, cari s-au înscris sub steagul lor, au depus jurământ de credinţă şi că revoluţia urmărea două scopuri: unul politic şi altul social. Politic, pentru că căpitanii ţăranilor voiau să întindă revoluţia peste toată Transilvania, să suprime pe toţi nobilii şi Ungurii şi să-i forţeze a se face români, primind religia românească ortodoxă. Cu aceasta ei voiau să pună capăt domniei ungureşti din Ardeal şi ţara să ajungă sub puterea preponderentă a elementului românesc, sub sceptrul Casei de Habsburg.
            În ce priveşte caracterul social al revoluţiei, el rezultă din următoarele cereri ale ţăranilor:

     1.  Poporul român să fie liber de iobăgie.
     2.  Nobilime să nu mai fie, iar nobilii să plătească dări întocmai ca şi poporul ţăran.
     3.  Românii să capete arme şi să fie militari, deci înarmare naţională.
     4.  Pământul nobililor să se împartă la ţărani.


            Ideile revoluţiunei erau deci tradiţionale, pe baza dreptului istoric, adică a vechimei Românilor în Transilvania.
            Cum a isbucnit revoluţia? Ea a fost precipitată întâiu de teama lui Horia că conspiraţiunea să nu fie trădată şi al douilea de neliniştea acestuia, care se ştia urmărit spre a fi arestat încă din anul 1782. Ţăranii din judeţele Zarand şi Hunedoara voiau să înceapă revoluţia în ziua de Bobotează a anului 1785, iar ţăranii din comitatul Albei în luna lui Maiu acelaşi an.
            Joi, 28 Octombre 1784, fiind zi de târg la Brad (comitatul Zarandului), îşi face apariţia aici căpitanul Crişan, ca trimis din partea lui Horia, şi ascuns sub podul de peste Criş chiamă la dânsul pe mai mulţi ţărani din diferite sate, cărora le spune că Horia a fost la Viena la împăratul, dela care a adus ordin ca ţăranii români să capete arme şi să nu mai facă nici un serviciu nobililor. Spre încredinţare, Crişan arătă ţăranilor crucea de aur a lui Horia şi-i invită ca pe Dumineca viitoare, 31 Octombre, să vină din fiecare sat câte 3 sau 4 ţărani la biserica din Mesteacăn ca să asculte porunca împărătească.
            În ziua de 31 Octombre se adunase în secret la biserica din Mesteacăn vreo 600 ţărani din districtul Zarandului, al Hunedoarei şi din munţii Abrudului. La adunarea aceasta, Crişan înfăţişă ţăranilor crucea de aur şi o scrisoare, apoi le făcu cunoscut că Horia fiind bolnav, nu poate asista la adunare, dar că l-a însărcinat pe dânsul să vină şi să le spuna că, din ordinul împăratului Iosif II, să se ducă cu toţii la Alba Iulia ca să primească arme şi să fie grăniceri, împăratul lăsând la libera voie a fiecăruia sau de a fi militar, deci scăpat de iobagie, sau de a face şi de aci înainte serviciu de iobagi pe seama nobililor.
            În ziua de 1 Novembre ţăranii întruniţi la Mesteacăn ajung, în drumul lor spre Alba Iulia ca să primească arme, în satul Curechiu, însă în număr cu mult mai considerabil. Mulţimea poporului crescuse enorm. În aceiaşi zi, noaptea târziu, sosiră la Curechiu subprefecţii Mihai Gal din Baia de Criş şi Wolfgang Nalaczi din Brad, însoţiţi de o gardă de 4 soldaţi, ca să prindă pe căpeteniile ţăranilor, în special pe Crişan. Dar mulţimea de ţărani, aflând de veste, dau alarma prin chiote, trag clopotele dela biserică şi se aruncă din toate părţile şi cu ceeace apucară în mâini asupra celor doui subprefecţi, pe cari îi uciseră pe loc. Gornicul Petru Kara din Criştior, spionul nobililor, fu prins şi executat imediat din ordinul lui Crişan, iar cei 4 soldaţi fură desarmaţi, bătuţi şi apoi puşi în libertate.
            Revoluţia era acum proclamată.
            Primul atac al ţăranilor răsculaţi fu dat asupra nobilimei din Criştior, în ziua de Marţi dimineaţa, 2 Novembre, când cu o furie vehementă ţăranii dau năvala asupra curţilor nobililor şi execută 17 persoane din nobilimea de aici, printe cari 12 membri ai vechei familii Kristyori, de origine română, dar cu timpul catolicizaţi şi maghiarizaţi. Puţini nobili scăpară cu fuga prin păduri, iar ceilalţi, bărbaţi, femei şi copii fură făcuţi prisonieri şi apoi cu toţii botezaţi în religia română ortodoxă de către preotul Const. Turciu, zis şi Popa Costan.
            Din Criştior trupa ţăranilor răsculaţi se împărţi în două: o parte apucă drumul spre Mihăleni, iar căpitanul Crişan cu oamenii săi atacă în aceiaşi zi după amiazi nobilimea din orăşelul Brad. Cei mai mulţi dintre nobili aici refugiându-se în turnul bisericei reformate, sunt daţi jos de mulţimea înfuriată, care execută pe loc pe mai mulţi dintr-înşii, iar pe alţii îi graţiază după ce primesc să se boteze în religia românească. Aici au căzut victime ale furiei populare şi mai mulţi negustori evrei, dintre cari unii au fost şi ei botezaţi.
            Acum ţăranii începură a se ridica în masă în toate părţile Zarandului. Cete noui de ţărani sosiau pe fiecare oră în trupa lui Crişan.
            Din Brad mulţimea ţăranilor se diviză iar în mai multe părţi, apucând fiecare trupă câte o direcţie diferită prin toate colţurile Zarandului. În ziua de 5 Noembrie căpitanul Crişan atacă curţile nobilimei din comuna Ribiţa, unde, după o luptă înverşunată, în care sunt ucişi 7 oameni din trupa lui Crişan, Românii ucid şi execută 42 persoane, nobili şi particulari.
            Trupa ţăranilor, care plecase Marţi la amiazi, 2 Noembre, din Criştior, ajung în aceeaşi zi în comuna Mihăleni. Singurul nobil de aici Ladislau Csiszar, auzind că ţăranii răsculaţi vin asupra sa, încearcă să fugă repede cu familia prin păduri, dar abia face câţiva paşi de acasă şi este prins cu toată familia şi executat cu doui copii ai săi şi cu un frate al său. Soţia lui Csiszar, care era fiica fostului prefect baronul Hollaky, o femeie tânără şi foarte frumoasă, îmbracată în haine ţărăneşti, la propunerea preotului ortodox din Mihăleni, se ascunde în podul bisericei române. Descoperită fiind a doua zi de doui iobagi, aceştia o duc în biserică, unde o forţează să depună jurământ că se leapădă de religia catolică şi trece la religia românească. A doua zi, Joi, nefericita femeie aflând că vine şi Crişan cu trupa sa la Mihăleni, fuge prin păduri, dar este prinsă de ţăranii răsculaţi, cari acum voiau s-o execute. Dar lui Crişan i se făcu milă de ea şi o lăsă în viaţă cu condiţiunea, cum se plânge dânsa, ca să se boteze din nou. Trista soarte a acestei femei a format obiectul unei descrieri sentimentale din partea istoricului transilvan, abatele Iosif Carol Eder, care spune că în timpul acela era o crimă în ochii ţăranilor români de a se fi născut cineva din sânge unguresc.
            Tot Joi, 4 Novembre, altă ceată de ţărani atacă nobilimea şi populaţia ungurească din Baia de Criş. Aici distrug mănăstirea călugărilor franciscani, botează în religia românească pe văduva subprefectului Mihai Gal, ucis la Curechiu cu două zile mai înainte, şi o mărită după un iobag român; ucid pe advocatul O. Szentkiralyi, apoi pe un curier al comitatului şi pe un nobil cu numele Iosif Kis. În acelaşi timp sentinelele răsculaţilor din satul Târnava prind pe o femeie din Beiuş cu numele Eva Ajtal, care călătoria la părinţii săi în Abrud şi pe care ţăranii voiau s-o execute, crezând că e unguroaică, cum şi era de fapt. Femeia însă scăpă de la moarte, declarând că e româncă, dar spre convingerea ţăranilor ea trebui să spună în româneşte rugăciunea “Tatăl nostru”.
            În timp de 4 zile (dela 2-5 Novembre 1784), mai sunt atacate curţile nobililor din satele Trestia, Lunca, Luncoiul de Sus, Luncoiul de Jos, Ociu, Hălmagiu, Hălmăgel, Pleşcuta, Ţărmure, Tomeşti, Sălişte etc., aşa că întreg comitatul Zarandului ajunse în posesia ţăranilor răsculaţi şi afară de autoritatea lui Horia şi Crişan nu mai exista nici un fel de autoritate.
            Ţăranii, înfuriaţi şi înrăiţi de nedereptăţile seculare sufeirte din partea Ungurilor, deveniseră surzi şi muţi la rugăciunile şi lacrămile “domnilor lor”, adică a proprietarilor de pământ, pe cari acum îi legau cu lanţuri de carul cu boi şi aşa îi duceau la capul satului, unde îi dau pe mâna Ţiganilor ca să-I execute şi înmormânteze. În general, aspectul revoluţiunei nu era numai în contra nobilimei, ci în contra întregului element unguresc. Era o tragică răsbunare a trecutului.
            Repede de tot, mişcarea revoluţionară începută în comitatul Zarandului se întinse şi în comitatul Hunedoarei. În ziua de 4 Novembre cete de ţărani prefăcură în cenuşă castelul baronului Anton Iosica din Brabişca, pe valea Murăşului, iar în cele 2 zile următoare ţăranii distruseră şi arseră toate curţile nobililor din comunele Sulighet, Bretea, Ilia, Sârbi, Gura-Sada, Tătăreşti, Lesnic, Dobra, Roşcani, Geoagiul de Jos etc. O mulţime de nobili şi preoţi unguri fură executaţi şi pe aci. Ţăranii, cari trecuseră din Zarand, puseră numai decât în mişcare şi pe iobagii de pe Valea Streiului şi din Ţara Haţegului, unde deasemenea mulţimea ţăranilor răsculaţi devastează şi dă foc edificiilor nobililor din aproape toate comunele până la graniţa ţărei româneşti.
            În ziua de Vineri, 5 Novembre, valurile distrugătoare ale revoluţiei ajunseră la marginea oraşului Deva, capitala judeţului Hunedoara, al cărei atac se hotărî pentru ziua de 6 Novembre. Prima încercare nu reuşi, deoarece soldaţii din armata imperială li se opuse, trăgând focuri peste capetele ţăranilor. A doua încercare din ziua de 7 Novembre fu şi mai nenorocoasă, fiindcă ţăranii, văzându-se atacaţi de 70 soldaţi grăniceri şi 74 husari români, dupa o mică rezistenţă, ajunseră în confuziune – căci nu se aşteptau la focul armelor din partea soldaţilor împăratului – şi începură a se retrage în desordine spre malurile Murăşului, urmăriţi de armata imperială şi 22 nobili unguri călare. Un număr de 72 ţărani români fură parte tăiaţi, parte aruncaţi şi înecaţi în apele Murăşului, iar 44 căzură prisonieri. Douăzeci de inşi din aceşti prisonieri au fost executaţi, tăindu-li-se capul cu sabia, în ziua de Luni, 8 Novembre, în dosul fortăreţei de lângă drumul ce duce la Dobra. A doua zi au mai fost executaţi alţi 14 prisonieri, precum şi 22 ţărani prinşi cu ocazia devastării curţii baronului Anton Orban din Binţinţi. În două zile nobilimea din Deva făcu să cază capul prin paloş (sabie) a 56 ţărani români, lipsiţi cu totul de dreptul de apel şi unii dintre ei străini cu totul de revoluţie, precum a fost cazul ţăranului Alex. Morariu din Jibot.
            “Scenele petrecute cu ocazia acestor executări, spune N. Densusianu, erau atât de înfiorătoare, încât condamnaţii se îmbulzeau singuri înainte spre a fi decapitaţi cât mai degrabă”.
            În urma atacului nereuşit dela Deva, Horia, primul căpitan al revoluţiei, adresă în ziua de 11 Novembre 1784, nobilimei din jud. Hunedoara, un sever ultimatum, care rezumă ideile politice şi sociale ale răscoalei.
            Primele evenimente din comitatul Zarandului provocară îndată revoluţia şi în munţii Abrudului, Horia, văzând cursul repede şi norocos al mişcărei revoluţionare din Zarand, convocă, prin oamenii săi de încredere şi circulări, pe ţăranii din munţii Abrudului să vină la Câmpeni, spre a le comunica poruncile împărăteşti. În acelaş timp căpitanul Crişan, după ce distruse nobilimea de pe Valea Crişului (Criştior, Brad, Ribiţa etc.), se îndrepta cu armata sa din Zarand spre munţii Abrudului şi în ziua de Joi, 4 Novembre, se întâlni cu Horia şi Cloşca pe teritoriul comunei Blăjeni, numit Păltiniş, unde ţăranii întruniţi depuseră cu toţii jurământ că în calea în care pleacă, la porunca împăratului, nu vor mai lăsa în viaţă picior de Unguri, decît în cazul când va trece fiecare la religia românească.
            În ziua de Vineri, 5 Novembre 1784, cei trei căpitani cu cetele de ţărani, cari îi urmau fidel şi nedeslipiţi, intrară în orăşelul Cîmpeni, unde Crişan declară mulţimei adunate că porunca lui Dumnezeu şi a împăratului este să stingă pe toţi Ungurii de orice religiune ar fi ei, or să-I boteze din nou. Apoi îndată după publicarea ordinelor căpitanilor, ţăranii se aruncară cu o furie violentă asupra caselor funcţionarilor din Câmpeni, asupra bisericei catolice şi pivniţei fiscale, devastând tot ceeace au întâlnit în cale.
            În aceeaşi zi Horia trimise pe cei doui comandanţi ai săi Closca şi Crişan să ocupe Abrudul, iar el se întoarse înapoi în comunele Vidra şi Albac, unde avea de răfuit socoteli cu primarii satelor, un soiu de satrapi la ordinele administraţiei ungureşti. Primarul comunei Vidra, cu numele Vasile Goia, un sever despot al comunei sale, prins fiind, fu aruncat de pe vârful stâncei numita Piatra în abiz, unde îşi găsi moartea. Alţi primari scăpară cu fuga prin judeţele vecine.
            Ţăranii de sub comanda lui Cloşca şi Crişan sosiră Vineri după amiazi, 5 Novembre, la marginea Abrudului, pe care îl asaltară, însă numai a doua zi, Sâmbătă dimineaţa, când trupele de ţărani răsculaţi se înmulţiseră cu elemente din 29 sate ale Zarandului şi 16 sate din domeniul Zlatnei. Prima victimă a furiei populare fu preotul român-unit Avram Şuluţ din Cărpeniş, care avusese imprudenţa să se opuna singur în contra torentului revoluţionar eşit din albia-i normală, invitând pe ţărani să nu dea ascultare căpitanului lor, gest nenorocit, care avu imediat ca urmare că un ţăran de pe Valea Crişului se repezi înfuriat cu toporul asupra popei Şuluţ, lăsându-l mort pe loc. Apoi în strigăte înfiorătoare ca acesta: ”să stingem pe Unguri ca să nu rămâna nici unul”, ţăranii năvălira în oraş şi pătrunzând în casele Ungurilor, îi masacrau unde îi găseau pe strade, în casele lor sau în biserici, devastând concomitent tot ce le venia în cale, spărgând buţile şi vărsând vinul. Bogătaşul ungur Ion Csany căzu lovit de furia ţăranilor sub amvonul bisericei reformate, unde se refugiase.
            Baronul Mihai Bruckenthal, comisarul guvernului, raportând despre devastările din Abrud, spune că “ele trec şi peste toate închipuirile. Toate casele Ungurilor, ale Nemţilor şi Saşilor au fost distruse şi numai locuinţele Românilor, aşezate printre ele, au rămas scutite de dezastru”. Iar preotul reformat se plânge astfel: “Fizionomia Abrudului este atât de tristă, încât oraşul acesta nici peste 100 de ani nu mai ajunge în starea, în care a fost mai înainte”.
            Luni, 8 Novembre, ţăranii, cari ocupaseră Abrudul, publică în mijlocul pieţei că “porunca lui Dumnezeu şi a împăratului este că cine nu trece la religia românească şi cine nu se îmbracă în haine româneşti, va fi tras în ţeapă în faţa casei sale sau i se taie capul”.
            Rezultatul acestei publicaţiuni a fost că la Abrud şi la Roşia Montană, unde timp de 3 zile s-au petrecut exact aceleaşi scene groaznice ca la Abrud, au trecut, prin constrângere, la religia românească un număr de 1122 de Unguri, printre cari 548 unitari, 468 reformaţi, 65 catolici şi 41 luterani. Mulţi din aceştia se ascunseseră prin galeriile întunecoase ale minelor de aur din Roşia Montană şi Corna, de unde au fost scoşi de către răsculaţi prin fumul provocat de fânul şi de paiele aprinse la gura băilor.
            Trecuseră numai 7 zile dela proclamarea revoluţiei la Curechiu şi mişcarea ţăranilor era cât p-aci să înceteze din cauza instigaţiei făcută printre ţăranii din comuna Bucium către primarul ei, George Suciu. Acesta pusese la cale trădarea lui Horia, care venind Luni, 8 Novembre, în Bucium, spre a le vorbi ţăranilor, fu arestat cu toată suita sa în casa unui iobag cu numele Macavei Băieşanu. Dar Horia şi oamenii săi fură însă curând eliberaţi de către Ionuţ Dandrea, căpitanul din Bucium, care pedepsi aspru pe trădători.
            Tot Luni, 8 Novembre, trupa ţăranilor, care ocupase Abrudul şi Roşia Montană, se împărţi în două: O parte din ţărani, cu căpitanul Cloşca, în cap, plecă pe Valea Arieşului în jos, iar cea de a doua parte, sub comanda lui Ion Horia, fiul bătrânului căpitan, apucă direcţiunea spre Zlatna şi Valea Ampoiului. Obiectivul acestor două trupe era unul şi acelaş: să revolte în drumul lor toate comunele româneşti şi apoi să se întâlnească în satul Cricău, de unde să meargă şi să atace împreună castelul baronului Simon Kemeny din Galda de Jos şi să elibereze pe toţi ţăranii detinuţi acolo, printre cari se afla încă Dumitru Todea, fostul primar din Râul Mare, arestat şi condamnat la moarte pentru tumultul din Câmpeni dela 1782.
            Trupa lui Cloşca, în drumul ei spre Galda, se întâlni în comuna Mogoş în ziua de 10 Novembre cu trupa ţăranilor din Zarand, condusă de Crişan. Aici, în Mogoş, ambii căpitani declarară poporului că “după ce vor extermina pe toţi Ungurii din ţară, Ardealul întreg are să fie administrat numai de funcţionari români; însă ţăranii să fie cu mare grijă ca nici un ungur, care ştie să scrie, să nu rămână în viaţă”. Entuziasmaţi astfel ţăranii din Mogoş plecară şi ei spre Cricău, în frunte cu preotul ortodox Găvrilă Şularea, care purta ca steag o cruce roşie, înaltă de un stânjen şi jumătate.
            În ziua de Joi, 11 Novembre, amândoua trupele (a lui Cloşca şi Horia tânărul) se întâlniră în satul Cricău, hotărâţi să atace peste noapte castelul baronului Kemeny, prefect pe atunci, în care calitate era sbirul ţăranilor din munţii Abrudului. Dar planul rămase neexecutat din cauza că în aceeaşi zi sosi la Galda vice-colonelul Schultz, trimis de comandantul general al armatei imperiale ca să trateze pace cu ţăranii răsculaţi. În ziua de 12 Novembre se încheie de Cloşca şi Horia tânărul armistiţiul dela Tibru pe timp de 8 zile.
            Asupra acestui armistiţiu, d. Ştefan Meteş, director al arhivelor statului din Cluj şi unul dintre istoricii de frunte ai Ardealului, mă informează că el s-ar datora trădării preotului greco-catolic din Galda de Jos, cu numele Todor, după cum arată o anchetă făcută în ziua de 15 Decembrie 1784. Din cauza trădării sale, popa Todor nemaiputând trăi în mijlocul poporului său, fu transferat de episcopul din Blaj în satul Odverem din plasa Aiudului. Aici trăind în mizerie şi dispret general, nenorocitul preot ţinea cu orice preţ să se reîntoarcă în Galda de Jos şi în acest scop scrie, prin anul 1790, o scrisoare către baronul Kemeny Simon, prefectul judeţului Alba, prin care îl roagă “să se gândească la bunăvoinţa şi puţinul serviciu ce i-a făcut în răsboiul trist al lui Horia” şi să intervină la episcopul Bob din Blaj ca să-l mute în vechia sa parochie, unde a servit 26 de ani, adică în Galda de Jos.
            Vice-colonelul Schultz trimise pe locotenentul Probst înaintea trupei, care venia asupra Gălzii, ca să-i pregătească o întrevedere cu căpitanul ei.
            În 10 Noembrie locotenentul Probst se întâlni cu căpitanul Cloşca în valea numită la Pârâul Turcului, conferi aici cu dânsul şi cu trupa sa, iar în ziua următoare se întoarse la Cricău şi înaintă vice-colonelului Schultz următorul raport:


            “Primind ordinul onorabilei comande a Divisiunii, am sosit în 8 ale lunii curente, pe la miezul nopţii, cu 24 husari, în comuna Râmeţi, dar n-am aflat aici pe nici un subprefect şi nici un alt funcţionar, aşa că nu era nimeni, care să-mi fi putut da mână de ajutor în afacerea aceasta.
            Comuna Râmeţi este aşa de împrăştiată, încât numai ici şi colo se vede câte o casă aşezată pe câte un deal, drumurile sunt prin stânci precipise şi peste prăpăstii, aşa că în timp de noapte nici nu poate să călătorească cineva pe aici, mai cu seamă călare.
            În ziua de 9 Novembre am luat direcţiunea spre Ofenbaia, dar încă pe drum am auzit, că violenţele ţăranilor turburaţi din ţinutul acesta se terminase pe aici şi că dânşii s-au întors către comuna Mogoş. În acelaş timp am văzut pe locuitorii din comunele Ponor şi Râmeţi că mergeau la o adunare, unde erau chiemaţi cu o circulară. Am plecat şi eu după dânşii, tot în partea aceea în care mergeau ţăranii şi locuitorii aceştia, până când ne ajunse noaptea.
            În ziua următoare, în 10 Novembre, către seară, observai că o mare mulţime de oameni se adună în valea numită la Pârâul Turcului, mă apropiai de dânşii şi cerui să vorbesc cu căpitanii lor. După un mic discurs ce-l ţinui în limba lor, eşiră numai de cât înainte doi oameni şi mă întrebară ce voesc şi dacă eu sunt de partea Maiestăţii Sale împăratului sau de partea domnilor? La cuvintele acestea eu le răspund că sunt trimis aici pentru siguranţa lor, dar dânşii îmi răspunseră că siguranţa lor stă în aceea că să le dau puşti şi săbii şi să fie liberi de domnii lor.
            După ce văzură însă că eu sunt român şi crezând că sunt de religiunea lor, mă rugară să înaintez autorităţii următoarele trei puncte:


1. Se roagă să fie liberi de iobăgie;
2. Să fie militarizaţi;
3. Să fie lăsaţi iarăşi la libertate câţiva oameni, cari se aflau condamnaţi şi închişi la Galda.


            Ţăranii aceştia nemulţumiţi sunt din următoarele comune, anume din întreg domeniul Zlatnei, din Lupşa, din Câmpeni, Ponor, Râmeţi, Bistra, Ofenbaia, Muncel, Sălciua, toţi formează o trupă, în număr sigur de 1400 oameni, şi pe fiecare moment sosesc la dânşii tot mai mulţi ţărani. Ei sunt comandaţi de doi căpitani, unul se numeşte Ion Cloşca din Cărpeniş, iar altul Găvrilă Bârla din Râmeţi, trupa aceasta a trecut astăzi dincoace de munţi peste hotarele lor; astăzi se împărţesc sub căpitani şi apoi se vor uni cu o trupă mai mare, pe care o comandă un căpitan cu numele de Horia şi vor ataca Ighiul.
            Ei lasă neatins tot ce e împărătesc, dar pe reformaţi şi pe ariani îi botează cu preotul, care-l au cu dânşii, după cum au şi botezat pe mai mulţi inşi din Ofenbaia.
            Dânşii îmi tot spuneau că au porunci dela Maiestatea Sa împăratul pentru lucrurile acestea şi eu cerui, într-un mod de tot fin, să văd şi eu o porunca de aceste şi atunci ei îmi arătară (anume căpitanul) un cuart de hârtie, pe care se afla scrisă în limba română o copie de pe o rezoluţiune şi care nu poate nici să le dea vr-un motiv pentru revoluţiunea aceasta.
            Eu aşi fi înaintat onorabilei Divisiuni încă de eri raportul acesta, dar nu cunoşteam drumurile şi nu am fost până astăzi în stare să eşim din stâncile, care ne uimiau şi unde puteam să căpătăm vreo proviziune, nici noi şi nici caii noştri. Şi fiindcă ţăranii de aici au venit cu toţi încoace şi pe acasă au rămas numai femeile şi copiii, aşa am fost şi eu silit să mă retrag aici.
            Căpitanul Ion Cloşca este armat cu o puşca şi cu o teacă goală de sabie, iar companionul său cu puşti şi cu pistoale. Mulţimea se adresează către dânşii cu titlul de căpitan şi eri le-au şi prestat jurământul de credinţă. Mijloace de subzistenţă n-au deloc, din care cauză şi taie imediat vitele ce le apucă în mână. Iar poporul celălalt este armat parte cu puşti, parte cu lănci, parte cu topoare şi cu furci. Muniţiune au puţină sau aproape deloc şi intenţiunea lor este să extermine pe toţi nobilii, cari nu sunt militari.
            Acestea am onoare a aduce respectuos la cunoştinţa onorabilei comande a Divisiunii, ca sigură informaţiune.
            Căpitanul Cloşca a împuşcat la moment pe un preot român din Ofenbaia, care-i mustrase pentru revoluţiunea lor.
           

           Probst Locotenent primar”.


            În ziua următoare, în 12 Novembre, vice-colonelul Schultz are o întrevedere cu Cloşca şi cu alţi căpitani de ai ţăranilor pe dealul comunii Tibru. Încheiă cu dânşii un armistiţiu de 8 zile şi despre întreg decursul acestor trataţii supuse şi el baronului Preisz un raport foarte amănunţit.
            În zilele de 6 şi 7 Novembre ţăranii din comitatul Hunedoarei intră în comitatul Albei şi atacă populaţia ungurească din Vurpăr şi Vinţul de Jos, omorând vreo 17 nobili şi prădând vreo 75 case nobilitare.
            Pe ziua de 6 şi 9 Noembrie revoluţiunea străbătuse şi în comitatele Sibiului, Clujului şi Aradului, exact în aceeaşi formă şi asprime, ţăranii arzând castelele şi gospodăriile boereşti de prin toate comunele, în care pătrundeau.
            Timp de 12 zile, dela proclamarea revoluţiei, Horia cutreeră satele în scopul să le organizeze milităreşte, numind peste 50 de căpitani subalterni, cari, ca semn de distincţiune, purtau pene la pălărie.
            Guvernul transilvan, în fruntea căruia sta ca guvernator baronul S. Bruckenthal, văzând că mişcarea ţăranilor se întinde din ce în ce mai mult, se gândeşte să ia măsuri decisive. În comitate însă desordinea era la culme. Funcţionarii fugiseră dela posturile lor şi nu îndrăzniau să meargă prin comune. Trebuia deci găsit un om calm, prudent şi energic. El fu descoperit în consilierul Mihai Bruckenthal, care primi însărcinarea de comisar al guvernului cu misiunea ca să liniştească poporul turburat.
            Baronul Preisz, comandantul militar al Ardealului, care nu trăia pe picior de prietenie cu guvernatorul Bruckenthal, luă însuşi iniţiativa tratativelor de împăcare cu ţăranii, fără ştirea guvernului transilvan. Astfel se explică armistiţiul dela Tibru, un sat lângă Cricău, cu care ocazie vice-colonelul Schultz promise ţăranilor că în timp de 8 zile va aduce rezoluţie împărătească la plângerile ce le înaintase dânşii în anii precedenţi, deasemenea şi aprobarea guvernului la nouile cereri formulate acum la Tibru, iar până atunci ţăranii să se întoarcă pela casele lor şi să nu mai continue revoluţia în cursul celor 8 zile de armistiţiu. Atât căpitanii Cloşca şi Horia tânărul, cât şi vice-colonelul Schultz întăriră pactul armistiţiului cu jurământ prestat pe crucea aurită.
            Cererile formulate la Tibru de cei doui căpitani revoluţionari erau în fond foarte simple: să fie liberi de iobăgie şi militarizaţi. Cu alte cuvinte ţăranii ardeleni tindeau la 1784 la aceeaşi stare socială şi politică, pe care o avusese poporul român în epoca militară.
            Dar tratările armatei dela Tibru nu erau de loc sincere, căci guvernul şi nimeni nu avea intenţia să acorde asemeni uşurări nenorociţilor iobagi. Politica negocierilor urmărea numai să pună o stavilă provizorie progresului repede al mişcării revoluţionare, precum vom vedea. Ţăranii, lipsiţi de experienţă politică, fuseseră înşelaţi. Ei se întorceau la vetrele lor cu cele mai false nădejdi.
            Negocierile începute la Tibru se întinseră prin toate judeţele contaminate de revoluţie. La Brad tratează cu Crişan doctorul Ion Molnar, român din Sad, lângă Sibiu, autorul unei gramatici germano-române, apărută în anul 1788 la Viena şi apoi la 1810 la Sibiu.
            Episcopii ortodoxi Gedeon Nichitici dela Sibiu, Petrovici dela Arad şi Popovici dela Vârşeţ sunt şi ei puşi în mişcare de guvern ca să descindă în mijlocul poporului răsculat şi să-l liniştească.
            Împlinindu-se termenul de 8 zile, în baza armistiţiului dela Tibru, căpitanii revoluţiei aşteptau răspunsul promis. Dar guvernul nu voia să audă de nici o concesiune. Totuşi vice-colonelul Schultz, apăru în ziua de 19 Novembre la Câmpeni, unde avu o întrevedere cu Horia şi Cloşca, nu atât însă ca să continue tratativele de pace, cât mai ales să încerce a îndupleca pe căpitani să iasă afară din munţi, eventual să ceară pe faţă dela ţărani extrădarea căpitanilor şi depunerea armelor.
            Rezultatul acestei întâlniri a fost că ţăranii români răsculaţi fura invitaţi să-şi trimită câţiva reprezentanţi d-ai lor la Sebeşul săsesc pe ziua de 24 Novembre ca să asculte din gura unei comisiuni porunca împăratului.
            Acesta fu rezultatul fatalului armistiţiu dela Tibru, care împiedecă orice acţiune mai departe a ţăranilor şi revoluţia intră acum într-o nouă fază, adică din ofensivă trecu la defensivă.
            Într-adevăr, nobilimea proclamă răsboiul sau insurecţiunea în contra iobăgimei, pe care o supune la cele mai neomenoase atrocităţi. Se publică premii grase în bani pentru acela, care va prinde pe Horia viu.
            Împăratul Iosif II, care chiar în timpul acesta intrase în răsboiu cu Olanda, aflând de revoluţia din Ardeal abia la 12 Novembre, dădu ordin ca linişea acestei provincii să fie repede restabilită şi încă cu orice mijloace. Dar peste 7 zile reveni asupra acestui ordin, recunoscând singur, ca amic al ţăranilor, că nu cu tunuri şi cu vărsări de sânge, ci cu blândeţe şi amnestie, trebue întâmpinat poporul, care în nefericirea şi desperarea sa apucase armele. Printr-un rescript energic, dat la 22 Novembre, împăratul îşi exprimă indignarea pentru atrocităţile comise de nobilime în contra ţăranilor şi invită guvernul să suspende starea de asediu şi să publice amnistia generală pentru ţăranii răsculaţi.
            Contele Anton Iankovits şi generalul Papilla sunt însărcinati de împărat să cerceteze cauzele răscoalei, să înlăture pe funcţionarii abuzivi şi să se pună capăt iobăgiei personale şi apăsării “ce desonorează aşa de mult omenirea”.
            La 28 Novembre cancelarul Eszterhazy supune împăratului o lungă serie de propuneri în privinţa răscoalei Românilor, care sunt diametral opuse vederilor împăratului. Ungurii nu ascultau de cuvântul împăratului.
            În zilele de 25-27 Novembre, prefectura judeţului Alba execută fără cercetare 11 ţărani români, printre cari şi pe căprarul Ursu Uibaru, care, sub numele căpitanului său Ion Horia cel tânăr, luase parte la tratativele armistiţiului dela Tibru. Aceleaşi execuţiuni sângeroase încep şi la Arad împotriva ţăranilor români: 4 persoane sunt condamnate la tragere în ţeapă, la roată, la tăerea mâinilor şi a capului, la ardere şi la furci, iar populaţia întreagă a judeţului, bine înţeles cea românească, bărbaţi, femei şi copii, condamnaţi la un număr nefixat de bastoane, bice şi vărgi.
            Pe de altă parte, atât comitatele, cât şi magnatii din Ardeal încep să adreseze Curţei imperiale memorii peste memorii, care în fond nu erau decât acte de acuzare în contra poporului român, pline cu insulte, patimi şi neadevăruri.
            Faţă cu această situaţiune din ce în ce mai rea şi în urma expirării fără nici un rezultat a armistiţiului dela Tibru, Horia dă ordin poporului să se ridice din nou. Agenţi ţărani cutreeră satele şi dau iar semnalul răscoalei. Acum intenţiunea căpitanilor era să plece din nou asupra oraşelor ungureşti. Se fixează atacurile şi se distribuie trupele în acest scop. Atacul oraşului Deva se hotărăşte pentru ziua de 30 Novembre, iar ţăranii din munţii Abrudului declară că vor pleca din nou asupra Abrudului ca să-l prefacă în cenuşă, că vor trece prin ascuşişul sabiei pe toţi cetăţenii unguri şi chiar şi pe unii Români sub cuvântul că în primele zile ale revoluţiei ei au ascuns pe Unguri în casele lor şi le-au dat mijloace de existenţă. Planul general era ca ţăranii din partea de jos a Murăşului, din Zarand şi din munţii Abrudului să înainteze cu toţii spre inima Transilvaniei şi să încingă o linie de foc dela Deva până la Huedin.
            Ostilităţile se şi începură numai decât. Mai multe patrule de soldaţi, trimise prin munţi pentru recunoaşteri, fură prinse, bătute şi distruse. Aproape în fiecare comună din munţii Abrudului se găsira soldaţi morţi, cai, puşti, săbii şi alte arme, luate de locuitorii revoltaţi dela patrule.
            La 30 Novembre 1784, guvernul transilvan, având în vedere îndârjirea ţăranilor, publică amnestia generală, invitând pe locuitorii, cari vor să se bucure de graţia împărătească, ca să se întoarcă acasă, să rămână liniştiţi şi să nu mai ia parte la nici un fel de adunări secrete.
            La decretul de amnestie Horia răspunse că n-are nevoe de graţia împărătească şi că el va linişti poporul numai în cazul când vor fi eliberaţi ţăranii închişi la Galda şi Zlatna şi când se va acorda poporului o uşurare simţitoare de contribuţiuni, taxe şi diferite alte dări.
            În timpul însă pe când ţăranii făceau pregătiri pentru o nouă ofensivă, armata imperială se puse în mişcare din toate părţile către munţii Abrudului. În partea dinspre Ungaria, generalul Sturm ocupă pasul dela Lacul Negru şi diferite alte trupe fură aşezate pe sub poalele muntilor în comitatele Arad şi Bihor. Pe de altă parte în Dobra, Ilia, Deva, Orăştie şi Vinţul de Jos până la Alba Iulia fură lăsate deasemenea detaşamente mai mici de armată. Alte trupe încinseră munţii în partea răsăriteană cu misiunea să străbată la Abrud prin punctele Zlatna, Mogoş şi Baia de Arieş. În plus o divizie de grăniceri săcui fu destinată spre Cluj ca să ocupe poziţiuni la Gilău şi Huedin. Câte un preot sau doui erau ataşaţi pe lângă fiecare trupă ca să dojenească populaţia şi să o îndemne să depună armele.
            Situaţiunea era critică. Ţăranii erau încinşi de toate părţile într-un brâu de foc, ceeace i-a silit să ia măsuri de apărare, în care scop baricadară şi închiseră toate drumurile prin trunchiuri de arbori, tăiaţi de prin păduri.
            În ziua de 27 Noembrie operaţiunile armatei începură pe toată linia. În unele părţi ţăranii rămaseră învingători, ca la Râmeţi, Brad şi Lupşa. La Râmeţi ţăranii strigau: “Nu vă lăsaţi odată cu capul, feciori, că vine Horia cu ţara!” La Brad, după ce Crişan cu trupa sa bate pe maiorul Stoianici cu cei 320 soldaţi ai săi, îl urmăreşte până la Hălmagiu. Deasemenea la Lupşa, pe Valea Arieşului, ţăranii bat detaşamentul maiorului Dolcinengo, iar pe locotenentul Mesterhazy, care îi vine în ajutor, îl împuşcă împreună cu 8 soldaţi ai săi.
            Situaţia armatei din Zarand devenind desperată, maiorul Stoianici recurge la o tactică puţin onorabilă pentru o oştire regulată şi înşeală pe ţărani cu un pact, în care declară, în numele împăratului, că ţăranii de aci înainte vor fi militari şi nu vor mai fi supuşi nobililor, ci numai împăratului. În urma acestei împăciuiri, la baza căreia era numai reaua credinţă, ţăranii din 40 de sate se retraseră, descărcându-şi încontinuu armele.
            În ziua de 7 Decembrie 1784 se întâmplă nefericita luptă dela Mihăleni, care puse numai decât capăt revoluţiunei. Armata, ca să poată opera în munţii Abrudului, trebuia necondiţionat să ocupe Zarandul şi în special satele de pe Valea Crişului Alb, dela Brad în sus. Spre acest scop plecă în ziua de 4 Decembrie o nouă trupă de 400 grăniceri săcui în ajutorul maiorului Stoianoci sub comanda vice-colonelului Kray, care era însoţit şi de episcopul ortodox Gedeon Nichitici. Ţăranii din Brad şi Criştior sunt chemaţi de preoţi, cari îi dojenesc şi le fac promisiuni că li se va face sigur dreptate, dar numai după ce vor depune armele. Astfel satele din jurul Bradului şi Criştiorului se liniştesc fără nici o vărsare de sânge, numai la simpla intervenţie a episcopului lor.
            Nu tot astfel se întâmplă însă în satul Mihăleni, unde erau adunaţi peste 600 de ţărani, înarmaţi cu puşti, pistoale, lănci şi furci de fer. Episcopul trimite doui preoţi la trupa ţăranilor ca să-i invite să depună armele şi să se liniştească, făgăduindu-le dreptate şi amnestie. Ţăranii răsculaţi refuzând, vice-colonelul Kray, după retragerea preoţilor, porneşte la atac pe grănicerii săcui şi se încinge o luptă între armată şi ţărani, care durează până seara târziu şi în cursul căreia cad 85 de ţărani, afară de răniţi şi prisonieri. Printe cei căzuţi era şi Micula Bibarţu, căpitanul ţăranilor.
            Această victorie a armatei introduse deodată liniştea în comitatul Zarand şi avu urmări şi pentru o repede liniştire a revoluţiei şi în munţii Abrudului. Sate întregi se supuseră rând pe rând, iar cei cari mai rezistau se îndreptară spre Câmpeni, unde formară o singură trupă sub conducerea primului căpitan Horia.
            La 8 Decembrie vice-colonelul Kray cu trupa sa şi cu episcopul Nichitici sosiră la Abrud. Aici, într-o zi de târg, episcopul convocă pe preoţi şi câte 6 ţărani din comunele vecine: Abrud-sat, Cărpeniş, Roşia Montană, Bucium, Lupşa şi Câmpeni, sfătuind pe toată lumea adunată să renunţe la revoluţie şi publicând decretul împărătesc al amnistiei generale. Cuvântul episcopului fu ascultat.
            Mai rezista acum trupa ţăranilor dela Câmpeni, în contra căreia primi ordin să plece în ziua de 11 Decembrie vice-colonelul Schultz cu 750 soldaţi. Pe dealurile, care mărginesc drumul dela Abrud la Câmpeni (12 kilometri), furnica un număr de peste 20.000 de ţărani, asupra cărora se îndreptară gurile de foc ale armatei imperiale. În acea zi seara, Schultze intră cu trupa sa în Câmpeni. Peste noapte însă ţăranii îl înconjurară de toate părţile şi îi tăiară retragerea către Abrud, prinzând şi un car cu proviziuni. Dând de ştire comandamentului său că se afla într-o situaţie primejduită, vice-colonelul Schultz primi noui întăriri din partea trupelor comandate de vice-colonelul Kray din Abrud, Ott din Bucium şi maiorul Stoianici din Zarand, astfel că tunurile începură să bubue din nou pe Valea Arieşului şi colonelul Schultz putu să fie scăpat.
            Dela Câmpeni vice-colonelul Schultz plecă în ziua de 16 Decembrie cu 700 de soldaţi asupra Albacului, unde se retrăsese Horia cu ţăranii ce i-au mai rămas credincioşi.
            După disolvarea trupei ţărăneşti dela Câmpeni, Horia dădu poruncă partizanilor săi, prin căpitanul Vasile Sgârciu din Abrud, ca sub pedeapsă de moarte să se întoarcă fiecare la casa sa, fiindcă a venit armata Maiestăţii Sale Împăratului, după ce îl vor însoţi pe dânsul până la Albac şi peste munţi, de unde apoi îşi va continua drumul spre Viena, ca astfel să poată dobândi un rezultat fericit în urma revoluţiei, pe care o pornise şi comandase în scopul de a obţine dreptate şi libertate pentru iobagii români.
            Era ultima onoare ce se făcea primului căpitan al revoluţiei, lui Horia, ţăranul plin de inimă şi de nemărginita dragoste pentu fraţii săi din robia austro-ungurească.
            Pe la mijlocul lunei Decembrie 1784 revoluţia încetase cu totul.
            Guvernul şi nobilimea ungurească respirau acum mai liberi. Aveau chiar vreme şi poftă să se gândească la aranjarea de festivităţi în scopul de a recompensa pe Românii ticăloşi şi slabi de înger, - căci existau şi în acele timpuri asemenea specimene odioase – cari dasera concursul lor la prinderea capilor revoluţiei. Această festivitate a fost aranjată pe ziua de 5 Februarie 1785, într-o zi de târg, la Zlatna, unde era direcţiunea domenială. S-au distribuit cu acest prilej de către comisarul M. Bruckenthal premii în bani tuturor acelora cari trădaseră cauza răscoalei şi pe conducătorii ei. Dintre aceştia făcea parte şi protopopul Abrudului, Iosif Adamovici, care fu decorat cu o medalie, în mijlocul salvelor de puşcă şi în sunetele trâmbiţelor. Toţi brigadierii silvici, cari au prins pe Horia şi Cloşca, au primit câte 300 galbeni, ca şi Popa Moise din Cărpeniş, care a contribuit la prinderea lui Crişan.
            Lipsa de morală, care a prezidat la serbarea din Zlatna, ne zugrăveşte pe deplin caracterul secolul în care s-a produs.

 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 1 ianuarie 2010 de către Bogdan Briscu
www.taramotilor.ro 2007 - 2010

Visitor Counter by Digits