CAPITOLUL XXVIII
           ASUPRIRILE ÎNDURATE DE ROMÂNII DIN MUNŢII ABRUDULUI ŞI DRUMURILE LUI HORIA LA ÎMPĂRATUL

           Populaţia româneasca din munţii Abrudului, compusă din minieri şi castrensi, s-a bucurat încă din vechime de anumite drepturi şi libertăţi. Pela anul 1547 aflăm aici pe un Iacob, ca voevod al Românilor din munţii Abrudului.
            În vremurile vechi castrensii din Abrud şi jur erau obligaţi ca, pe lângă serviciile militare, să dea regilor Ungariei un anumit număr de piei de vulpe, de jder, de veveriţe, apoi dijme din oi şi miei, venituri, cari, dupa desfacerea Transilvaniei de Ungaria (1326), trecură toate în posesia principilor transilvani. Mai târziu pentru impozitele în natură se introdusese o taxă de răscumparare în bani.
            Dar dela 1715 încoace Românii din munţii Abrudului începură, încetul cu încetul, să fie consideraţi ca iobagi ai statului, taxa în bani fu privită ca o taxă pentru răscumpararea sarcinelor iobăgeşti şi întreg teritoriul munţilor cu casele, grădinile şi arăturile muntenilor fu declarat ca domeniu al statului – şi cum se afla încă din vechime instituită la Zlatna o administraţie publică pentru încasarea diferitelor venituri, întreg teritoriul munţilor se numi domeniul Zlatnei.
            În anul 1775 intervine în situaţia muntenilor o schimbare şi mai nenorocită şi anume taxa de răscumparare, pe care aveau s-o plătească Românii din munţii Abrudului, se măreşte în 1775 dela 5859 florini anual la 14.769 florini, iar în 1783 la 21.555 florini. Şi calamitatea era că pe lângă această taxă, în care se credea că sunt cuprinse toate obligaţiunile feudale ale muntenilor, li se mai pusese în spinare o mulţime de alte contribuţiuni, precum şi zile de lucru, astfel că Românii din munţii Abrudului, iobagi ai Statului, ajunseră într-o situaţiune mai de plâns decât iobagii nobilimei şi adică lipsiţi de munţi, de vechiul lor patrimoniu, fără pământuri de arătură, fără grădini, fără fânaţe, supuşi la robote sau la zile de lucru şi pe deasupra supuşi şi la plata unei enorme taxe domeniale. Obligaţiunile duble în bani şi în natură pentru aceleaşi servicii.
            Din această cauză s-au întâmplat o mulţime de conflicte între populaţie şi funcţionarii domeniului. În anul 1778 locuitorii comunelor Vidra, Câmpeni, Bistra şi Râul mare – aceasta din urmă cuprindea pe atunci satele Albac, Secătura, Scărişoara şi Ponorelul – se plâng printr-o numeroasă deputaţiune la guvernul transilvan din Sibiu în contra diferitelor abuzuri. În loc de dreptate, membrii deputaţiunei se văzura daţi în judecată penală fiindcă au turburat liniştea autorităţilor din Sibiu, - căci iobagii n-aveau nici măcar dreptul să reclame în contra asupritorilor – şi condamnaţi a suferi unii câte 25 bastoane, iar alţii câte 12, plus suportarea cheltuielilor de judecată. Deputatul Gavril Todea, bătrân de 80 ani, a şi murit în urma bătăii.
            Românii din munţii Abrudului, convingându-se că la guvernul transilvan în zadar cer dreptate, şi trimit mai multe deputaţiuni la Viena, la împărăteasa Maria Tereza, şi apoi la succesorul ei, la împăratul Iosif II, având aproape întotdeauna în fruntea lor pe ţăranul iscusit din Albac Ursu Nicola, zis Horia, şi pe Ion Cloşca din Cărpeniş.
            În interesul adevărului istoric trebue să mărturisim că împăratul Iosif II, care a domnit dela 1780 până la 1790, a fost cel mai luminat domnitor al epocei sale. Era milos cu poporul de jos şi Românilor le-a arătat totdeauna multă bună-voinţă. Din nenorocire, actele sale erau sabotate cu viclenie de către autorităţile ungureşti, ori de câte ori ele conţineau dispoziţiuni favorabile Românilor. El a călătorit în două rânduri prin Ardeal ca să cunoască situaţia, ascultând plângerile poporului, mai întâiu în 1773, ca moştenitor la tronului şi regent, şi apoi în 1783 ca împărat, când a fost şi la Alba Iulia şi Zlatna, fiind singurul Habsburg, care dela 1691, când Transilvania ajunse sub domnia casei austriace, a ţinut să viziteze această ţară atât de ruinată prin păcatele feudalităţii ungureşti.
            Pe atunci se agita în politica internaţională a Europei următorul plan grandios, făurit de împărăteasa Ecaterina II a Rusiei ca pe ruinele imperiului turcesc să se ridice din nou statul independent, cunoscut în vechime sub numele Dacia, care urma să se formeze din principatele Moldovei şi Munteniei, apoi din Basarabi, sub sceptrul unui principe de religie ortodoxă şi având ca frontiere Nistrul şi Marea Neagra înspre Rusia, apoi Dunărea şi Oltul dinspre Austria. Scopul împărătesei Ecaterina II prin acest plan, care fu acceptat şi de imparatul Iosif II la 13 Noembrie 1782, era ca să nu mai fie nici o vecinătate între Rusia, Austria şi între noul stat, care urma să se înalţe pe ruinele imperiului turcesc.
            Întocmai ca în prima sa călătorie făcută în Ardeal în 1773, tânărul împărat primi şi în a doua sa vizită prin Ardeal o mulţime de petiţiuni, în special dela iobagii români. Cu acest prilej, aflându-se la Sibiu, a declarat de ştearsă robia personală a iobagilor din Ardeal, zicând: “ca să înceteze odată peste tot locul această degradatoare stare de sclavie a omenirii”. Dar nobila sa intenţiune întâmpinând o vehementă opoziţiune din partea nobilimii maghiare şi din partea cancelariei aulice, desfiinţarea iobăgiei a rămas şi de astă dată o simplă dorinţă neexecutată.
            Ambele călătorii ale împăratului Iosif II în Transilvania au lăsat o adâncă impresiune în inima ţăranului român, care i se adresa prin diferite deputaţiuni cu plângerile sale totdeauna plin de încredere.
            Plângerile muntenilor, înaintate prin aceste deputaţiuni în anii 1779-1782 fie Curtei imperiale, fie cancelariei aulice, erau următoarele: a) Că pe lângă taxa domenială, care în anii din urmă fusese urcată în mod excesiv, li s-a interzis dreptul de păşunat, dreptul de a tăia lemne de construcţie şi li s-au impus să facă o mulţime de lucrari ilegale şi anume: să taie 13.182 stânjeni de lemne pentru domeniu, pe care să le şi transporte la locurile de consumaţiune, să cosească fâneţele Statului, să strângă şi să transporte fânul, să ducă vinul şi rachiul (vinarsul) până la Zlatna, depărtare de câte 3-4 zile pentru unele comune, să transporte fer dela Hunedoara pentru stabilimentele minelor statului, precum şi orz din Ungaria pentru berăria statului, depărtare de câte 10-12 zile, să sape un canal lung cât toate zilele – şi toate aceste lucrări să le faca gratuit sau pe lângă o plată mizerabilă. b) Că întreg ţinutul munţilor Abrudului fiind un pământ neroditor, locuitorii aveau mai înainte dreptul să-şi aducă alimente (grâu, orz, porumb etc.) din Ungaria, libere de orice vamă, iar acum sunt siliţi să le cumpere cu preţ îndoit dela arendaşul domeniului. c) Că preoţii sunt supuşi la taxe şi servicii feudale la fel cu iobagii. d) Că s-au luat bisericele din proprietatea ortodoxilor şi s-au dat la uniţi. e) Că drepturile şi libertăţile proprietarilor de mine şi ale minerilor nu se mai respectă. f) Că dacă moare un locuitor din munţi, atunci rudele mai apropiate sunt forţate să plătească funcţionarilor domeniali întreg preţul averii ce li se transmite. g) Că li s-a impus să dea pentru armată diferite lucruri, pe cari ei trebue să le cumpere cu bani şi pentru cari nu li se dă nici o plată. h) Că primarii din comunele Râul mare, Vidra, Câmpeni şi Bistra au încasat de pe spinarea locuitorilor suma de 14.491 florini, sub titlul de cheltuieli de cancelarie, şi tot sub acest titlu a luat de pe dânşii subprefectul Komaromi suma de 8388 florini. i) În fine că mai mulţi deputaţi, cari au înaintat plângeri la guvernul din Sibiu şi Curţii imperiale din Viena, au fost pedepsiţi, unii cu amenzi în bani de câte 100-200 florini, iar alţii au fost închişi şi bătuţi ca nişte tâlhari la trei hotare, ca Petru Nicola şi bătrânul Găvrilă Todea.
            Toate aceste petiţiuni au fost trimise de Curtea imperială şi de cancelaria aulică guvernului din Sibiu cu ordinul de a se cerceta veracitatea lor şi, în caz de adevăr, să indice şi măsurile pentru încetarea nelegiuirilor.
            Este de prisos să spunem că ancheta, deşi ordonată de împărat, a fost tot amânată, iar deputaţii comunelor erau mereu urmăriţi, închişi şi maltrataţi, astfel că neputându-se obţine nici o uşurare, isbucnirea revoluţiei, la 1784, se părea a fi singura mântuire.
            Preludiul acestei serioase mişcări populare a fost scandalul făcut de Moţi în ziua de 24 Maiu 1782, la Câmpeni, cu ocazia târgului de ţară. Iată motivul scandalului: Până în anul 1778, Românii din munţii Abrudului se bucurau de dreptul de cârciumărit, putând vinde fiecare vin sau rachiu, dacă credea că cu modul acesta poate câştiga ceva. Se plătea numai o mică taxă, zisă de răscumparare. În anul 1778 administraţia financiară din Transilvania înfiinţează sistemul licenţelor de băuturi, punând pentru toţi locuitorii din munţii Abrudului, cari se ocupau cu cârciumăritul, o taxă fiscală de 1 creiţar şi jumătate pentru vadra de vin şi 1 creiţar pentru vadra de rachiu. Muntenii plătiau acum de două ori impozitul dreptului de cârciumărit, întâiu ca răscumpărare şi al doilea rând ca licenţă.
            În anul 1781 dreptul de cârciumărit în munţii Abrudului fu dat în arendă la doi Armeni cu numele Martin Bosniac şi Martin Patrubani, pe termen de 6 ani şi cu preţul de 12.000 florini annual. Aceşti arendaşi lacomi interziseră locuitorilor de a mai exercita cârciumăritul în particular şi prin agenţi d-ai lor confiscau orice băutură găsiau pe la oameni, pe cari îi şi amendau. Severitatea arendaşilor armeni a mers pân-acolo, încât la Abrud, în timpul Paştelor din anul 1782, confiscă şi o sticlă cu vin trimisă de un credincios din Abrud-sat preotului local ca să cuminece pe locuitorii comunei.
            În ziua de 24 Maiu 1782, cu ocazia târgului de ţară din Câmpeni, locuitorii din comunele Râul Mare, Vidra, Câmpeni şi Bistra, conform unui vechiu drept, aduseră şi ei băuturi spre vânzare. Dar arendaşii armeni se opuseră prin oamenii lor, pe cari îi înarmaseră cu lănci, pistoale şi puşti, împiedicând orice amestec al muntenilor în dreptul lor de cârciumărit. O scânteie trebuia să aprindă focul – şi scânteia o dete un servitor al arendaşilor, care alergând călare în fuga mare prin târg, trânti la pământ o femeie din Hălmagiu, care vindea nuci, apoi călcă cu calul în picioare pe un ţăran din Zarand, care-şi aşeza într-un sac lâna ce o cumpărase în târg. Dar ţăranul din Zarand, sculându-se înfuriat de sub picioarele calului, puse repede mâna pe o săcure, sări îndată la un butoiu cu vin al arendaşilor armeni, spărgându-i fundul şi vărsându-i băutura.
            Un alt ţăran, cu numele Iacob Zahuţ din Râul Mare, care adusese mied de vânzare în târg, fiind luat de servitorii arendaşilor cu înjurături şi lovituri cu patul puştei şi dus la inspectorul domeniului, se întâlneşte cu românul din Zarand tocmai când acesta spărgea butoiul cu vin al Armenilor arendaşi şi apoi dând chiote prin târg, se strânge o mulţime de ţărani, cari sar cu toţii la butoaiele arendaşilor, spărgându-le şi vărsându-le toată băutura.
            În faţa acestei scene şi a furiei mulţimei, cârciumarii şi servitorii arendaşilor fug imediat din târg, de frică de a nu fi masacraţi.
            Acest incident a dat însă prilej guvernului transilvan să pedepsească cu moartea pe autorii scandalului, în care muntenii îşi apărau un drept al lor şi pentru care dânşii mai plăteau statului şi o taxă de răscumparare. Într-adevăr, 23 de primari şi consilieri comunali sunt condamnaţi de judecata forului domenial din Zlatna la câte 25-100 bastoane şi cu 3 luni până la 2 ani de închisoare, iar alţi 5, ca autori principali şi sub motivul că au agitat poporul să trimită deputaţiuni la Viena, sunt condamnaţi la moarte. Unul din aceştia, cu numele Dumitru Todea, a fost condamnat şi la tortură înainte de executare, iar după executare să i se taie capul, corpul să i se despice în 4 părţi, iar bucăţile să i se pună în ţeapă.
            Astfel terorismul era la culme în munţii Abrudului.
            În cursul lunei Maiu 1783 o nouă deputaţiune a Moţilor lua drumul Vienei ca să se plângă despre multele abuzuri şi cruzimi şi totodată să ceară scăparea vieţei celor 5 locuitori condamnaţi la moarte, precum şi ordin ca deputaţii lor să nu mai fie arestaţi de către funcţionarii domeniului pentru faptul că reclamă dreptate la Curtea împărătească.
            La 7 Iunie 1783 împăratul dete ordin guvernului din Transilvania ca nici locuitorii din munţii Abrudului şi nici deputaţii lor să nu mai fie urmăriţi pentru plângerile ce le-au înaintat la Viena şi nici să se execute vreo sentinţă de moarte asupra lor. Cu toate acestea, sentinţa forului domenial din Zlatna fu executată în mare parte asupra muntenilor. Numai pedeapsa cu moarte fu schimbata în închisoare dela 1-2 ani şi câte 50-100 bastoane.
            În luna Noembrie 1783, Horia, deputatul ţăranilor din Râul Mare (Albac), şi Closca, deputatul ţăranilor din Cărpeniş, Abrud, Bucium etc. pleacă pentru a treia oara la Viena(NOTA 1). De astă dată deputaţii Moţilor sunt siliţi să aştepte luni întregi în capitala Austriei, deoarece împăratul Iosif II era plecat la Roma, în Italia, de unde se întoarse la 10 Martie 1784. La 1 Aprilie acelaşi an, Horia fu primit în audienţă de împărat, căruia îi prezintă o nouă petiţiune în numele comunelor Râul Mare, Vidra, Câmpeni, Bistra, Mişca, Baia de Criş, Bucium, Abrud şi Cărpeniş şi prin care locuitorii se plângeau că cu toate rugăciunile lor înaintate în diferite rânduri la Curtea imperială, ei n-au putut să obţina nici o uşurare.
            În 13 Aprilie 1784, împăratul comunică guvernului transilvan ca până la hotărârea sa în ceea ce priveşte ancheta ordonată încă în anul 1780, locuitorii comunelor suplicante, ca şi deputatii lor, să nu mai fie arestaţi, iar cei închişi pentru plângerile făcute să fie imediat puşi în libertate.
            Această audienţă a lui Horia la împăratul din primăvara anului 1784 joacă un rol important în tot cursul memorabilei revoluţiuni ce i-a urmat. Într-adevăr, este fapt pozitiv că Horia, îndată după întoarcerea sa acasă, începu să agite pe ţăranii din Ardeal, mai întâiu în secret şi mai târziu pe faţă, spunându-le că împăratul în repetate rânduri a dat ordine în Transilvania în semnul că ţăranii să nu mai facă servicii în măsura de pân-aci, dar că nobilii şi autorităţile nu vor să respecte cuvântul împărătesc şi să-l aducă la cunoştinţa iobagilor; că din această cauză împăratul a dat ordin să se militarizeze ţara întreagă şi iobagii să capete arme; că dânsul are hârtii dela împăratul în care se ordonă ca ţăranii să nu mai facă de aci înainte servicii nobililor, ci numai împăratului; că monarchul nu ştie nimic de puzderia de impozite aruncate de nobilime şi de funcţionari numai asupra iobagilor, în folosul lor propriu şi fără ştirea împăratului, şi că deoarece nobilimea nu vrea să comunice ţăranilor ordinele date pentru uşurarea lor, împăratul l-a autorizat pe el ca să răscoale pe Românii din Ardeal şi cu ajutorul lor să extermine pe toţi magnaţii, pe toţi nobilii şi pe ceilalţi Unguri, să le prădeze şi prefacă în cenuşă toate curţile şi averile, aşa ca să nu mai rămână piatră pe piatră, căci aceasta este voinţa şi porunca împăratului.
            Spre a convinge ţărănimea că toate acestea sunt adevărate, Horia se prezintă în faţa poporului cu o cruce mică aurită, pe care se află şi chipul împăratului Iosif II şi pe care, zicea el, i-a dat-o însuşi împăratul pentru ca Românii să aibă deplină încredere în cuvintele sale şi pentru ca soldaţii din armata imperială să nu tragă asupra lor, îndată ce vor vedea semnul crucii.
            Fără îndoială, cuvintele lui Horia au găsit toată încrederea în rândurile ţărănimei ardelene, producând în acelaşi timp o mare consternare printre toţi nobilii Ardealului cari, ştiind antipatia împăratului faţă de ei, credeau că trebue să existe un sâmbure de adevăr în cuvintele: “cu voia şi cu porunca împăratului”.
            Este de remarcat că în primăvara anului 1784, pe când Horia ţinea acest limbagiu ţăranilor români, aceştia erau în plină agitaţiune din cauza conscripţiunei militare, ordonată încă la 1761, sub împărăteasa Maria Tereza, în scopul înfiinţărei pe lângă graniţele Ardealului a mai multor regimente de grăniceri. Lucru foarte natural, locuitorii comunelor româneşti alergau cu droaia să se înscrie în aceste regimente, ştiind bine că astfel scapă de iobagie, devin oameni liberi şi proprietari de pământ, având o singură obligaţiune: să apere graniţele ţărei în timp de pace şi în timp de răsboiu.
            Cuvintele lui Horia, puse în gura împăratului şi spuse ţăranilor în semnul crucii, prindeau de minune şi scânteia revoluţiei încolţise în aproape toate masele ţărăneşti. Comunele iobăgeşti, la auzul svonului că împăratul voeşte să militarizeze ţara întreagă, începură a alerga la ofiţerii din Alba Iulia ca să ceară arme şi să-şi înscrie flăcăii ca militari. Începutul îl făcură ţăranii din comuna Hăpria, judeţul Alba, apoi urmară cei din comunele vecine: Henig, Straja, Dumitra şi Vingard şi în scurt timp veniră şi ţăranii din comitatele vecine, căci nimeni nu voia să mai fie iobag. În decurs de 4 săptămâni (15 Iulie - 15 August) 81 comune din judeţele Alba, Turda, Zarand şi Cetatea-de-baltă se înscriseseră la Alba Iulia. O asemenea mişcare se ivi repede şi în Ţara Haţegului.
            Comunele iobăgeşti, îndată după înscriere, începură să refuze nobililor orice servicii şi orice plată de taxe feudale. În unele localităţi, iritaţiunea născută între ţărani şi nobili, în urma conscripţiei militare, ajunsese până la acte de violenţă.
            În faţa acestei situaţiuni, baronul S. Bruckenthal, guvernatorul Ardealului, văzând că conscripţia se începuse din partea armatei fără ştirea guvernului, că turburările iau un caracter din ce în ce mai serios, decise să declare întreaga această operaţiune fără nici o valoare şi să ordone ţăranilor ca să continue serviciile iobăgeşti, ceea ce spori şi mai îngrijorător agitaţiunea printre ţărani.
            Tendinţele revoluţionare se manifestau în toate părţile. Prin unele sate ţăranii declarau în public că “ţara asta e a Românilor şi nu a Ungurilor şi că dacă vor căpăta ei arme în mână, vor alunga de pe pământurile lor pe Unguri şi pe domnii feudali!”.
            În toamna anului 1784 o conspiraţiune ţărănească aprinse uşor focul în ţara Moţilor. Capii conspiraţiunei erau cei trei căpitani: Horia, Cloşca şi Crişan.
            Capul revoluţiei Ursu Nicola sau Horia era din Albac, sat aparţinător pe atunci comunei Râul Mare, iobag al statului, în vârstă de 54 ani pe timpul revoluţiei. Adevăratul său nume era Vasile Nicola, după cum singur declara în testamentul său. Ursu era numai o numire particulară, conform unui obiceiu la ţăranii din munţii Abrudului de a da băeţilor numele de Urs în locul numelui de botez, iar numele de Horia era un epitet popular dat de Moţi pentrucă îi plăcea să cânte, să horească. Deştept, vorbăreţ, simpatic ca înfăţişare, constant şi foarte hotărât, mai ales faţă de duşmanii ţăranilor, Horia fusese un fel de apărător al ţăranilor pela judecătoriile comunale din munţii Abrudului. Sărac lipit, căci n-avea decât o casuta (NOTA 2) de bârne late de brad (pe care am vizitat-o şi eu în vara anului 1885 într-o excursie şcolară), era înzestrat în schimb cu multe cunoştinţe practice, câştigate în viaţa sa agitată şi în călătoriile sale pela Viena. Horia se bucura de o imensă popularitate, mai ales printre iobagii comunelor de pe văile Arieşului Mare şi Arieşului Mic. Din căsătoria cu soţia sa Ilina a avut doi copii: pe Ion, care a fost şi dânsul vice-căpitan pe vremea revoluţiei, şi pe Luca.
            Al douilea căpitan al revoluţiei a fost Ion Cloşca, cel mai intim prieten al lui Horia. Cloşca, ca şi Horia, era iobag al statului din comuna Cărpeniş, lângă Abrud. Numele său adevărat era Ion Oargă, iar Cloşca, un simplu epitet popular, i s-a dat în glumă de consătenii săi, conform uzului românesc de a i se da fiecăruia câte o poreclă. Inteligent, concentrat şi curagios, Cloşca câştigase încă de tânăr iubirea ţăranilor din comunele Cărpeniş, Abrud şi Bucium, care în trei rânduri îl trimiseseră ca deputat al lor la Curtea din Viena. Mai întâiu a fost trimis în anul 1779, când avea numai 32 de ani. Ceva mai înstărit decât Horia, poseda o casă mai bună pe o coastă lângă drumul ce duce dela Abrud la Câmpeni, anume pe coasta Cloşceştilor, apoi câteva locuri de arătura, şi fâneţe. Pe soţia lui o chema Marina, pe fratele său Teodor Oargă, iar pe soru-sa Achimia.
            În fine al treilea căpitan, George Crişan, era tot iobag al statului din comuna Cărpeniş, având pe vremea revoluţiei etatea de 52 de ani. Mândru şi impunător, sever şi hotărât. Numele său adevărat era Marcu Giurgiu, originar din comuna Vaca, judeţul Zarandului, adică de pe Valea Crişului Alb, ceeace i-a adus numele de Crişan din partea muntenilor. La Cărpeniş a ajuns prin însurătoare. Fost soldat în armată, unde disciplina militară i-a înăsprit şi mai mult natura sa de fer, pe care a dovedit-o în mijlocul crâncenelor vărsări de sânge comise de el şi oamenii lui în contra nobililor din comitatul Zarandului.
            Este interesant de amintit că în afară de Horia, Cloşca şi Crişan mai apare în primele zile ale revoluţiei încă un al patrulea căpitan, un bărbat de statură înaltă, cam de 50 de ani, cu faţă negricioasă, purtând pe cap o chiveră roşie de soldat, încins cu o sabie lungă şi purtând două pistoale la brâu. Acest căpitan a fost prezentat în faţa poporului din Bucium (la 8 şi 9 Nov. 1784) de către însuşi Horia, care îi zicea “căpitan”. Toate ordinele date de Horia, el le-a înăsprit şi mai mult. Este însă curios că acest căpitan plecând în ziua de 9 Novembre din Bucium în comuna Muşca, el dispare de pe teatrul revoluţiei pentru totdeauna.
            Cine şi de unde era acest căpitan, nu s-a stabilit nimic precis până azi. După unele manuscrise contimporane, el ar fi fost un ofiţer rus cu numele de Mihai Poperski sau Popescu, dânsul declarând odată că ar fi din Bucureşti, iar altă dată dela Iaşi.

Note:

1)    Rubin Patiţia, fost avocat în Câmpeni, susţine în cartea sa: “Munţii nostri, Ţara Ţopilor”, că Horia a fost de 4 ori la Viena: în 1779, în 1780 şi fără a preciza data călătoriei a treia, spune că a patra călătorie a făcut-o în anul 1783, în postul Crăciunului. Drumul pe jos, la dus şi la întors, comptând 2 luni, Horia a fost primit pentru ultima oară în audienţă de împăratul Iosif II la 1 Aprilie 1784.
2)    Casa era situată pe dealul Fericetului, aproape de culme, şi s-a păstrat până în anul 1898.

 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 1 ianuarie 2010 de către Bogdan Briscu
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits