CAPITOLUL XXVII
            IOBĂGIA ŞI URMĂRILE EI: PRIMELE REVOLUŢIUNI DIN TRANSILVANIA ŞI UNGARIA

            Din capitolele de până aci cititorul şi-a putut forma o idee justă asupra caracterului, ocupaţiunilor şi obiceiurilor Moţilor, Mocanilor şi Crişenilor, cari, ca vecini şi tovarăşi de suferinţă, au luat cu toţii parte activă la mişcările revoluţionare în luptele lor pentru croirea unei soarte mai bune, a unui traiu mai omenos.
            Să lămurim acum motivele principale, care au îndemnat poporul român din Munţii Apuseni ca să ia arma în mână pentru cucerirea drepturilor sale. Spre acest scop este absolută nevoe să cunoaştem mai întâiu, măcar în liniamente generale, viaţa sa publică şi instituţiunile, care au consolidat elementul naţional.
            Încă înainte de a se ivi la Românii de peste Carpaţi voevodatele lui Lirtoiu şi Seneslau, vechia organizaţiune socială şi politică a Românilor era bazată pe un sistem militar. Numirile de voevozi sau comandanţi ai legiunilor militare, ca şi numirile de boeri şi castrensi sau apărători ai castrelor (cetăţilor) au constituit odată tot atâtea elemente, iar azi reprezintă tot atâtea rămăşiţe ale unei constituţiuni militare încă înainte de veacul al 13-lea.
            Acest caracter militar îl găsim şi la Românii din Peninsula Balcanică şi la Românii din părţile Transilvaniei. Regele Sigismund numeşte această organizaţiune a Românilor de a construi fortificaţiuni, de a apăra cetăţile şi de a lua parte la expediţiuni răsboinice un vechiu şi lăudabil obiceiu. Istoria ne învaţă că poporul român, atât dincoace cât şi dincolo de Dunăre, se prezintă în evul de mijloc ca un popor adevărat legionar. Viaţa sa publică este în arme, în expediţiuni militare.
            In fruntea tinuturilor romanesti, atat dincoace cat si dincolo de Carpati, se afla cate un voevod, ban sau capitan, investiti totodata si cu functiuni administrative si cu unele atributiuni ale puterii judecatoresti, iar poporul era divizat in urmatoarele trei clase: in boeri sau militari de prima ordine, in cnezi sau capitani (prefecti) de districte si in tarani, obligati la apararea castrelor si frontierelor, precum si la rasboiu in caz de nevoe.
            In evul mediu gasim o multime de voevozi in toate partile unde a existat poporul romanesc in mase compacte: pe Seneslau si pe Lirtoiu, unul dincoace si altul dincolo de Olt, pe Ion, voevod in Banat, pe Milutin la Mehadia, pe Stoica la Caransebes, pe Bolia voevod in comitatul Zarandului, pe Iacob voevod la Abrud, pe Neagu, pe Ion si pe Petru in tinutul Beiusului, pe Stanislau si pe Balcu voevozi ai Romanilor din Satmar, pe Vlad si Nicolae la Romanii din partile Clujului, Dobacii si ale Solnocului, pe Stfean, Ion, Bogdan, Balita si Dragu voevozi in Maramures etc. Institutia voevozilor a existat si la Romanii din Tesalia.
            Cu mersul vremii insa, elementul romanesc pierzandu-si suveranitatea nationala, cum s-a intamplat in Ungaria si in Transilvania, voevozii au ajuns sa fie simpli capitani in trupele militienilor sau castrensilor. Voevodatele romane in Ungaria si Transilvania s-au pastrat pana pela mijlocul secolului al 14-lea, bine inteles nu in aceeasi splendoare ca voevodatele din Muntenia si Moldova.
            In ce priveste boerimea romana, ea a figurat in Ungaria si Transilvania pana in secolul al 15-lea sub numele de nobili romani (nobiles valachi), formand o clasa sociala si politica diferita de nobilimea ungureasca (nobiles hungari) si distinsa de ea prin originea, prin istoria si natura privilegiilor sale.
            Taranii romani, adica aparatorii castrelor, erau in epoca veche oameni liberi, nesupusi serviciilor feudale, iar pamanturile lor se mosteniau din generatie in generatie si se puteau vinde si testa. Numai o singura obligatiune aveau posesorii acestor pamanturi: sa faca serviciul militar, sa apere castrele si granitele si sa ia parte la expeditiuni in timp de rasboiu.
            In general in tinuturile de peste Carpati, in Ungaria si Transilvania, pana in a doua jumatate a secolului al 14-lea, poporul roman avea aproape peste tot teritoriile sale nationale cu voevozi romani, cnezi romani, cu tribunale romanesti, compuse din cnezi, nobili si tarani romani, bucurandu-se totodata de un drept particular de proprietate, de contributiuni si de taxe.
            Cu incepere insa din anul 1366 se incepe o noua epoca in viata politica a Romanilor de peste Carpati: o epoca de decadenta si de robie. Regii unguri, inca din veacul al 12-lea, incep sa daruiasca cu mana larga la diferiti particulari si la biserici mosii si sate intregi din teritoriul castelelor, ba chiar si castelele, si astfel vechiul sistem de aparare a castrelor se desfiinteaza si dimpreuna cu el se desfiinteaza si vechile institutiuni ale poporului romanesc.
            Voivodatele romane dispar inca pe la sfarsitul secolului al 14-lea, iar nobilimea romana fu transformata incetul cu incetul in nobilime ungureasca, adica maghiarizata, silita sa treaca la catolicism pentru conservarea privilegiilor si a mosiilor. Astfel se rup una cate una legaturile nationale ce existau intre tarani si nobilimea romana, care se contopi cu elementul dominant al Ungurilor, incat pela finele veacului al 15-lea procesul de disolvare al nobililor romani era terminat.
            Asa se incheie pentru totdeauna viata acelei nobilimi romane din Transilvania si Ungaria, care in evul mediu ne-a lasat atatea amintiri frumoase despre valoarea sa militara, nobilime din care a esit Ion Huniade Corvinul, geniul militar al Transilvaniei, Matei Corvinul, regele Ungariei, cancelarul Nicolae Olahul tot din neamul Huniadestilor, apoi voevozii transilvaneni Bartolomeu Dragfi si Stefan Mailat, precum si atati alti barbati distinsi in istoria Transilvaniei si Ungariei.
            Aceiasi soarte au avut-o si cnezii: cea mai mare parte fiind inobilitati, au fost si ei maghiarizati, iar o parte au ajuns numai simpli primari in cate o comuna rurala, tratati catva timp ca libertini, apoi cazura repede in stare de iobagi.
            In ce priveste situatia taranimei romane, se schimba si ea fundamental. Satele si mosiile taranilor fura daruite nobililor unguri si bisericilor catolice si din tarani militari si oameni liberi, ajunsera iobagi, lipsiti de proprietati si de libertate. Taranimea era singura clasa, care mai ramasese Romanilor de peste Carpati. Ea isi pastreaza, ce e drept, si de aci inainte nationalitatea si rezista cu o tarie admirabila la toate incercarile de catolicizare si reformatiune. Dar pe cale legislativa urmara o multime de masuri asupritoare si taranimea cazu repede in stare de grea robie, gratie uniunei celor trei natiuni din Transilvania, adica Unguri, Secui si Sasi (1437-38), - caci Romanii nu erau considerati ca natiune, ci ca secta � in baza neumanelor decrete ale regelui Ladislau (1514) si salbaticelor Aprobate si Compilate ale lui Verboczy (1663 si 1669).
            Aceste legi din urma spuneau lamurit ca �locuitorii ce se tin de secta Romanilor sau Grecilor se tolereaza provizoriu in tara pana cand le va placea principilor si pamantenilor!� Iar intr-alt loc din aceeasi afurisita lege se mai spune: �Desi populatia romana nu s-a numarat intre staturi, adica intre natiunile pamantene, si nici religiunea ei nu s-a admis intre religiunile recunoscute prin lege, cu toate acestea este tolerata aici in interesul tarii�
            Aceste erau dispozitiunile principale ale Constitutiei transilvane cu privire la elementul roman in secolele 16, 17 si 18.
            Regretatul Nicolae Densusianu, autorul documentatei lucrari asupra �Revolutiei lui Horia�, se exprima in aceasta privinta in modul urmator:


           �Acum poporul roman, oricat de vechiu ne apare in istoria tarilor de peste Carpati, fu declarat de strain in Transilvania si suferit in aceasta tara, ca sclavii si animalele, numai pentru folosul economic al principilor, al natiunei unguresti, sasesti si secuiesti.
            De aci inainte Romanii, cuprinsi in masa cea mare a taranilor, trebuira sa sufere toate mizeriile feudalitatii unguresti, toate asupririle unei nobilimi inzestrate cu mari libertati, dar fara sentiment de dreptate fata de tarani. Mosia taranului era considerata ca mosia domnului sau, fara ca taranul sa aiba dreptul de a se stramuta dela un domn la altul. El intocmai ca o materie bruta era declarat inamovibil pe mosia domnului sau si silit sa impartaseasca intru toate soarta fondului nobilitar, condamnat la o munca perpetua in folosul domnului feudal, cate 4-6 zile de lucru pe saptamana, si cu toate acestea silit sa-i mai dea a 9-a sau a 10-a parte din slaba sa recolta, un anumit numar din produsul oilor, caprelor, porcilor si al stupilor, cari de regula i se luau pe jumatate, si alte diferite daruri de trei ori pe an, si iarasi a 9-a sau a 10-a parte din recolta pentru preotii catolici sau luterani, supus in fine la toate impozitele si sarcinile publice, sa plateasca cheltuielile pentru sustinerea armatei active, cheltuielile pentru administratia comitatelor, intretinerea drumurilor si a podurilor, diurnele deputatilor, din care cauza taranii din Ungaria si Transilvania se numiau si mizerul popor contribuitor(misera plebs contribuens), caci nobilii erau scutiti de orice impozite si contributiuni.
            Mosia taranului se impartea adeseori intre 8-10 copii si cu toate acestea fiecare din ei trebuia sa faca servicii ca pentru o mosie intreaga, supus la stoarcerile si abuzurile functionarilor publici, cari pana la 1730 nu aveau nici o leafa in Transilvania, ci traiau numai din amenzile si taxele ilegale ce le scoteau in suma nehotarata de pe spatele taranilor, supusi in fine la arbitrul si justitia implacabila a domnului pamantean, prinsi in jug ca animalele, pedepsiti cu cate 50 pana la 100 bastoane, scosi de pe mosii, aruncati in lanturi, trimisi si uitati in inchisorile comitatelor, mutilati si ucisi chiar de domnii lor, dintre cari unii aveau si dreptul de viata si moarte asupra taranilor
(jus patibuli).
            In scurt taranul nun era decat un sclav, fara drepturi politice si civile, condamnat chiar prin lege ca el niciodata sa nu mai poata scutura jugul, declarat incapabil de a putea castiga avere, lipsit de libertate personala si lipsit chiar de dreptul da a se putea apara in contra domnului sau, pe care nu putea sa-l cheme in judecata.


            Sa mai amintim oare suferintele taranilor romani din cauza fanatismului religios al bisericei catolice si reformate? Insasi biserica romana, ca si sefii ei, au fost obiectul persecutiunilor maghiare cu incepere din secolul al 13-lea si pana in secolul al 18-lea, episcopii romani tratati ca eretici, destituiti, aruncati in inchisoare, preotii deveniti iobagi, multime de biserici luate din posesia Romanilor cand de catre catolici, cand de catre reformati, icoanele din biserici calcate in picioare, aruncate pe strazi sau arse in foc, sarbatorile romanesti nerespectate si taranul roman adeseori silit pe patul mortii sa cheme pe preotul catolic sau calvin.
            Fara indoiala, antagonismul national, care a existat totdeauna intre elementul romanesc si cel unguresc, a agravat si mai mult toate aceste mizerii, ticalosii si crime.
            Situatia politica si sociala a taranilor romani din Transilvania si Ungaria era in rezumat urmatoarea: Poporul roman considerat ca un element periculos in tara, natiunea romana intreaga declarata fara patrie, Romanul batjocorit, insultat si umilit la toate ocaziile, inaintea tribunalelor tratat mai rau decat iobagul ungur, legile penale aplicate cu o barbarie fara seaman impotriva lui si peste tot o tripla asuprire asupra Romanului: ca iobag, ca biserica si ca natiune.
            Numele de roman era sinonim cu cel de iobag si amandoua exprimau una si aceeasi notiune: un sclav trantit in pulbere si menit sa traiasca cum ii canta nobilimea maghiara, care de cate ori unii regi ai Ungariei sau principi ai Transilvaniei votau sa aduca unele usurari, se considera singura in drept sa reguleze soartea taranului, asa ca arbitrarul domnului pamantean a ramas singura lege, care se aplica taranului roman.
            Aceasta stare de mizerie desperata a provocat de multe ori revolta iobagilor in contra nobililor. Iobagii au fost impinsi fatal sa puna mana pe arme si sa-si faca singuri dreptate. De aceea nu e de mirare ca istoria Transilvaniei si a Ungariei din secolul al 14-lea si pana la sfarsitul secolului al 18-lea este plina de revolutiuni si varsari de sange ale iobagilor in contra nobilimei. Vom cita cateva:


            In anul 1437 taranii romani din comitatul Solnocului dau mana cu taranii unguri si dupa o adunare tinuta impreuna in comuna Olpret, mosia de azi a dlui. Al. Vaida-Voevod, incep o crancena varsare de sange in contra nobilimei unguresti din cauza starei de robie, in care erau tinuti. Dupa doua incheieri zadarnice de pace (la Capalna si Apoti), nobilii fiind descoperiti ca umbla cu ganduri ascunse in contra taranilor, revolutia incepu din nou si armata taranilor impartindu-se in doua, una inainta spre inima Transilvaniei, iar alta spre Ungaria. Taranii strabat pana la Aiud si ocupa apoi Clujul la 15 Ianuarie 1438, devastand peste tot locul curtile si mosiile nobililor, cari pustiesc si ei cateva sate, taie cativa tarani pe cari ii prind si dau ei, nobilii, singuri foc orasului Aiud, care cazuse in mainile taranilor.
            Cele trei natiuni, adica Ungurii, Secuii si Sasii, vazand ca e in joc insasi existenta lor, se intrunesc din nou la Turda in 2 Februarie 1438 si hotarasc ca sa starpeasca pe blestematii de tarani, ceea ce se si face cu ajutorul armatei. Primul capitan al revolutiei Antoniu Magnu fu ucis de nobili si taiat in bucati langa manastirea Clujului, iar alti 9 tovarasi de ai sai trasi in teapa pe dealul ce se inalta dinaintea orasului Turda.


            A doua revolutie sangeroasa a fost cea a taranilor din Ungaria la anul 1514, sub conducerea taranului banatean George Dogea. Aceasta cruda rascoala a fost provocata in modul urmator: Vladislav II, regele Ungariei, in fata primejdiei ce ameninta tara sa din partea Turcilor, s-a adresat papei Leon X, cerandu-I ajutor, pe care insa nu i l-a putut da, dar a insarcinat pe Toma Bacici, arhiepiscopul Strigoniului, ca sa publice cruciada in contra paganilor, spunandu-le taranilor ca acei cari vor pleca la rasboiu, vor deveni liberi si scapati de toate pedepsele. Vestea aceasta a produs mare miscare in popor, care se aduna din toate partile ca sa mearga la rasboiu in contra Turcilor, in cap cu G. Dogea, un om destept si viteaz. Nobilimea insa, ca sa nu ramana fara iobagi lucratori, oprea cu forta pe tarani sa nu plece la oaste, iar pe cei cari nu ascultau ii trata cu mare cruzime.
            Dogea, in fata acestor neomenii, intoarse atunci armata in contra nobilimei, pe care taranii incepura s-o macelareasca, daramand si dand foc oraselor pe unde treceau. Dogea ia drumul spre Ardeal, aprinde Nadlacul, ocupa satele Siria, Soimusul si Lipova si trage in teapa o multime de nobili. O alta parte de tarani, sub conducerea popei Laurentiu, da foc Orazii-Mari, devasteaza comitatul Bihorului si al Salajului, astfel ca flacarile edificiilor incendiate se vedeau pana la Budapesta. Nobilimea ungureasca, in fata pericolului in care se afla, ceru ajutor dela Ion Zapolya, voevodul Ardealului, care pleaca imediat cu trupele sale spre Timisoara, unde, dupa o lupta crancena, armata taraneasca a lui Dogea fu batuta, iar el prins dimpreuna cu fratele sau si cu mai multi capitani si tovarasi.
            Dupa 15 zile de inchisaore grea si foame, numai 9 tarani revolutionari mai traiau din 40. Nenorocitul Dogea, drept pedeapsa, este pus pe un tron inrosit in foc, iar pe cap i se pune o coroana de fier deasemenea inrosita in foc si pe cand sfaraia carnea lui in contactul cu fierul incalzit, sunt scosi din inchisoare cei 9 tovarasi ai sai si poftiti sa manance din carnea lui Dogea, daca vor sa scape cu viata. Dogea expira in mijlocul celor mai groaznice chinuri, iar corpul lui fu taiat in bucati si spanzurat in principalele orase din Ungaria, ca sa serveasca de spectacol si de batjocura trecatorilor. Mai multi alti prisonieri au fost spanzurati de arbori, altora li s-au taiat urechile si nasul, fiecare nobil facandu-si justitia sa proprie asupra iobagilor sai. Nobilul Kenderesy din comitatul Baci imprima o cruce arsa pe fruntea iobagilor sai.
            Revolutia lui Dogea patrunsese si in Ardeal pana in tinutul Clujului, unde taranii comisera de asemenea o multime de omoruri si devastari. Dar in scurt timp fu invinsa si aceasta armata taraneasca, iar popa Laurentiu fu prins, tras in teapa si apoi fript ca un purcel, dupa cum se exprima un cronicar din secolul al 16-lea.


            A treia revolutiune sangeroasa fu aceea a taranilor romani din Transilvania la anul 1599. Contele Wolfgang Bethlen, cancelarul Transilvaniei, spune ca aceasta revolutie a izbucnit dupa ce s-a latit faima despre bataia pe care a dat-o Mihai Viteazul lui Andrei Bathory la Selimbar, langa Sibiu.
            Contele Bethlen scrie textual:
            ��Fiecare (om) vedea inaintea ochilor sai numai ziua cea din urma a vietei sale si nimeni nu putea sa iasa din Ardeal, chiar daca ar fi voit, fiindca Romanii din Transilvania, in credinta ca au sa capete acum un domn din gintea lor, apucara lancile ascutite si sulitele, de cari se folosesc dupa datina lor, ocupasera drumurile si omorau ici-colo pe cei cari fugiau intr�ascuns sau pe fata, cum si pe cei cari ramaneau acasa, navaliau in casele nobililor, le jefuiau averile si faceau ca nefericirea, care in sine era destul de mare, sa fie si mai crancena la vazut si la auzit. Asa a pierit Franz Teke, vicecomitele comitatului Turda, Ladislau Boronkay si alti multi barbati distinsi ai nobilimei. Si de data aceasta Romanii din Transilvania erau cu atat mai cranceni, fiindca mai inainte, pe cand Transilvania era linistita, ei de regula erau condamnati la cele mai aspre pedepse, daca se constata prin judecata ca au comis vreo crima. Niciodata furcile, temnitele, securile, carligele, streangurile si colturile stancilor n-au omorat mai multi criminali ca romani�.


            Au mai fost si alte revolutiuni partiale ale Romanilor din Ardeal, dar cadrul limitat al acelui volum nu nen ingaduie sa le insiram pe toate, afara de cele doua revolutii dela Abrud: prima la anul 1727, cand Romanii de aici s-au rasculat in contra Ungurilor, au constituit un consiliu comunal romanesc si s-au pus su puterea in stapanirea drepturilor ce revendicau, iar a doua in anul 1760 cand a fost mai mult o manifestatie sgomotoasa a Romanilor din Abrud, in urmarirea unor drepturi ale lor pe teren bisericesc, calcate in picioare in urma unirei cu biserica Romei a unei parti dintre Romani, unire la care Motii au ramas totdeauna foarte refractari. Despre celelalte doua mari revolutiuni ale Romanilor din muntii Abrudului � a lui Horia din anul 1784 si a lui Avram Iancu din anii 1848/49 � ma voiu ocupa mai pe larg in capitolele urmatoare.
            Pe la sfarsitul secolului al 17-lea, insa, Romanii din Transilvania, dupa lungi si grele suferinte, dorind in fine sa scape de mizeriile unei robii insuportabile, precum si de persecutiunile religioase ale calvinilor, se hotarasc sa-si schimbe religiunea strabuna, crezand ca cu chipul acesta vor ajunge la o stare politica mai fericita.
            Sedusi pe de o parte prin diferitele promisiuni ale calugarilor iezuiti Gavril Havenesi si Paul Barani, iar pe de alta fiind indemnati si de Curtea imperiala din Viena, mitropolitul ortodox Atanase din Alba Iulia, in nadejdea de mai sus, facu unirea cu biserica Romei, unire care primi o forma reala prin manifestul din 7 Octombrie 1698, dat in manastirea Sfintei Treimi din Alba Iulia si prin care acest mitropolit, slab de inger si de credinta, declara impreuna cu 38 protopopi romani ca se unesc cu biserica romano-catolica, voind, dupa cum ziceau dansii, �sa traiasca cu aceleasi privilegii cu cari traiesc membrii si preotii bisericei catolice�.
            Istoricul Nic. Densusianu, el insusi fiu al bisericei romane-unite, caracterizeaza in modul urmator acest insemnat si gresit pas facut de Romanii ardeleni, care a fost, este si va fi totdeauna cea mai serioasa piedica la desavarsirea unirei tuturor sufletelor romanesti:


            �Dar unirea din 1698 fu un pas gresit al Romanilor de peste Carpati. Prin actul dela 1698, mitropolitul Atanase si clerul din Transilvania sacrificara integritatea bisericei romane pentru o simpla speranta a unor drepturi politice si civile�, drepturi , care mai curand sau mai tarziu, se puteau castiga si pe alta cale. Si in fapt unirea cu biserica Romei nu schimba de loc pozitia sociala si politica a Romanilor din Transilvania. Biserica romana a ramas si de aci inainte numai biserica tolerata, natiunea romana o natiune fara drepturi politice, preotii uniti iobagi ai nobililor, fara de privilegii si fara venituri, poporul fara reprezentanti in camera Transilvaniei, oficiile tarii distribuite numai la aderentii celor patru religiuni (catolica, luterana, calvina si unitara) si fara nici o consideratiune la religiunea romana unita, iar poporul roman, care nu voi sa treaca la unire, lipsit de biserici, lipsit de episcopi si persecutat in toate modurile si pe toate caile de guvernul din Transilvania si de guvernul central din Viena, asa ca unirea cu biserica Romei, care se facuse din simple motive politice, nu aduse deloc rezultatele, pe cari le sperase mitropolitul Atanase si clerul roman dela 1698�.


            Intr-adevar desilusia a venit repede si a fost mare si cruda. Trista patanie a episcopului Inocentiu Micu Clain, care pentru ca formulase un program intreg de revendicari nationale, cerand Curtii din Viena egala indreptatire a Romanilor din Ardeal, si-a atras disgratia din partea ei si surghiunul la Roma, precum si patania batranului episcop Grigore Maior, care si dansul a fost silit sa se retraga din scaunul episcopal la 1782, dovedesc cu prisosinta grozava desilusie, care a lasat sa se intrevada aurora revolutiunei lui Horia.
 
Acest site a fost creat în 25 Noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 1 ianuarie 2010 de către Bogdan Briscu
www.taramotilor.ro 2007 - 2010

Visitor Counter by Digits