CAPITOLUL XXVI
           
CRIŞENII DIN ŢINUTUL ZĂRANDULUI

            Abrudenii şi Câmpenarii numesc pe fraţii lor dela vest Crişeni. Sar Crişenii, n-aveţi teamă! - a fost cuvântul de îmbărbătare al Moţilor în toate momentele grele.
            Ei sunt despărţiţi de Moţii propriu zişi de culmile munţilor Găina (1486 m.), Dragu-Bradu (1102 m.) şi Vulcan (1200 m.).
            Satele lor sunt resfirate pe valea Crişului Alb şi afluenţii săi până sus pe culmi, până la isvoarele acestui râu, la muntele Dragu-Brad.
            Legătura cu Abrudul şi Câmpenii o face şoseaua naţională, ce trece pe la Buceş, pe sub muntele Vulcan.
            De valea Mureşului îi desparte şirul munţilor Zărandului (Drocia-Highiş), cu vârful cel mai înalt Caraciu (750 m.), şi care la sud, pe la Dealul Mare (NOTA 1), se împreună cu munţii metalici, bogaţi în aur: Musariu (620 m.), Dealul Fetii (696 m.), Bârza (764 m.), Muncelul (773 m.), Cireşata (741 m.), Măceşata (710 m.), Coastea mare (690 m.), şi pe la sud-est prin muntele Fericeaua (1164 m.) şi Dealu-Ungurului (950 m.), cu munţii Abrudului.
            Astfel Crişenii au fost îngrădiţi ca într-o cetate de munţii lor, cari şi pe Criş în jos, spre Arad, se apropie în multe locuri de malurile apei, de parcă stau s-o oprească şi abia dela Gurahonţ în jos, spre Buteni, încep a se mai resfira.
            Şoseaua naţională dela Deva, ce intră în valea Crişului pela Dealu-Mare, leagă regiunea aceasta frumoasă cu alta mai mică, - tot un fel de cetate naturală: Ţara Băiţii, - cu totul vreo 8 comune, înconjurate de munţii Muncelul, Cireşata sau Cireşul, Măceşata, Coastea-Mare, Duba, Setras şi Stogul, toţi munţi auriferi, cu mine odinioară vestite la Câinel, Draica, Trestia, Măgura, Băiţa, Crăciuneşti şi Topliţa.
            Întreg acest ţinut a format până la anul 1876 judeţul Zarandului cu sediul în orăşelul Baia de Criş.
            Centrele Zarandului.
            - Pe şoseaua naţională dela Abrud spre valea Crişului ajungem mai întâi în târguşorul Criştior, vechi centru şi aşezare a unor familii nobilitare: Balya, Kristyori etc., a căror origine se presupune a fi românească.
            Se cunosc unele documente vechi, în care se aminteşte de un voivodat român, de pe vremea ocupării maghiare, în frunte cu un anumit Boalia, alias Boar. Proprietăţile rurale ale acestor familii au ajuns în mâinile sătenilor români, chiar şi descendenţii lor s-au dus, ori s-au stins fără urmaşi. Biserica ungurească rom. cat. din Criştior e în ruină dela a. 1848, iar cea reformată abia numără 80 credincioşi, fără preot.
            Biserica ortodoxă are 1400 de credincioşi. Cu ocaziunea unei reparări recente a zidirei, s-a descoperit pe ea o pictură veche şi inscripţii slavone, încă nedescifrate. După un document amintit de A. Densuşeanu, clădirea aceasta ar fi datând dela anul 1411. Profesorul Dr. S. Dragomir susţine că bisericile ortodoxe din Criştior, Valea Bradului şi Ribiţa din Zarand sunt cele mai vechi biserici din Ardeal.
            Pe teritoriul comunei Criştior e situată colonia societăţii Mica, care exploatează minele de aur din apropiere, dela Valea Arsului, Valea Morii, Gura Bârzii şi Musariu. În fiecare Duminecă se ţin târguri, la care sătenii de pe văile ce se adună aci (Bucureşti, Şesuri, Curechiu, Rovine, Zdrapţi) îşi vând bine produsele lor funcţionarilor dela mine.
            La marginea de jos, pe malul drept al Crişului, în faţă cu Gura Văii dela Bârza, sunt aşa numitele şteampuri, ale societăţii Mica, o impozantă fabrică de ales aurul, care atrage atenţiunea vizitatorului încă din depărtare, dela 4-5 km, prin coşul său înalt de 70 m şi 2,5 m lărgime la gura din vârf şi prin sgomotul infernal, ce-l fac şteampurile propriu zise (NOTA 2). Signalele acestor uzine sunt auzite pe o rază de 50 km împrejur.
            La 10 km pe Criş în jos dela Criştior este orăşelul Brad. Situat la întâlnirea şoselelor naţionale, ce vin dela Abrud şi dela Deva şi formează şoseaua naţională de pe valea Crişului, această localitate a fost din vremuri vechi un viu centru comercial.
            Târgurile sale săptămânale de vite au fost întotdeauna mai frecventate, decât ale unor oraşe mai mari din jur, ca Deva, Orăştie, Abrud. Din gara Brad se expediază toamna câte 50 vagoane ţuică, 30 vagoane nuci, 10 vagoane mere.
            În Brad prosperează un puternic institut financiar românesc: "Crişana".
            Moţii de pe Arieş plasează o mare parte din minunatul lemn de construcţie, dela Albac şi Bistra, pe piaţa Bradului. Tot pe aci, prin gara Brad, se aprovizionează cu făină o mare parte a Moţilor din jurul Abrudului.
            Sediul direcţiunei societăţii Mica, care exploatează minele de aur dela Ruda, Musariu, Valea Morii şi cele de cărbuni dela Ţebea, este la Brad.
            Instituţii culturale sunt: a) liceul Avram Iancu, având 275 elevi, cu 11 clase; b) o şcoală secundară de fete grad I; c) o şcoală primară cu 7 învăţători şi o scoala de ucenici.
            Soc. Mica are în Brad un minunat muzeu de antichităţi miniere şi de mineralogie minieră. Se poate vedea o roată, cu care Romanii scoteau apa din mine, un ştiarţ de lut de pe vremea Romanilor şi multe exemplare rare de "stufe", adică minereu cu aur cristalizat sau liber.
            În Brad se află: judecătorie mixta, pretura plasei Brad, doua oficii notariale, sediul protopopiatului Zarand şi 4 biserici.
            Numărul locuitorilor este de 4000, din cari Români 3200, toţi ortodoxi.
            Centrul oraşului Brad, adică piaţa, este tocmai la vărsarea văii apei Luncoiului în Criş, deci cam expus inundaţiunilor. Are însă minunat teren de desvoltare pe şesul din jurul liceului.
            Cea mai mare parte a pământurilor din hotarul comunei Brad a aparţinut până de curând unor familii nemeşeşti (Brady, Porsch ş.a.). Astăzi însă au trecut toate în mâna Românilor.
            La alţi 10 km de Brad, pe şoseaua naţională, întâlnim orăşelul Baia de Criş, reşedinta veche a judeţului Zarand şi cuibul trufaşilor magnaţi din acest ţinut: Ribiczey, Veres ş.a. Astăzi şi aceste proprietăţi s-au irosit, iar urmaşii stăpânilor de odinioară s-au stins aproape cu totul.
            În Baia de Criş e judecătorie mixtă, perceptorat de dare, pretura plasei Avram Iancu, ocolul silvic, şcoala primară cu 3 învăţători şi mai nou înfiinţată o şcoală de arte şi meserii.
            Aici a murit în 1872 "Craiul Munţilor", Avram Iancu.
            Cei dintâi, după scuturarea lanţurilor ungureşti, Românii din Baia de Criş s-au grăbit să ridice pe o piaţă a lor bustul lui Avram Iancu. Deşi nu e un monument de o valoare artistică deosebită, totuşi e un semn vădit de însufleţire şi jertfă curată din partea unor bieţi Românaşi, asupriţi atâta vreme.
            Şoseaua naţională pe Criş în jos, spre Arad, mai duce prin oraşele Hălmagiu şi Gurahonţ, din vechiul Zarand. Centre cu oficii administrative şi judecătoreşti, cu târguri de săptămâna şi cu magazii pentru satisfacerea nevoilor poporaţiunei de pe dealurile şi văile dimprejur. În Gurahonţ se află o fabrică de ciment de bună calitate.
            Între Baia de Criş şi Hălmagiu se afla izvoarele cu apă caldă sulfuroasă, dela Vaţa, de un efect miraculos contra reumatismului.
            Din trecutul Zărăndenilor.
            - Oricât de păduroasă ar părea regiunea Zarandului, ea a fost locuită din timpuri preistorice. În comuna Curechiu, - dosită adânc între munţii Măgura, Coastea-Mare, Ursa, Duba, Leordişul, Dealul Boului şi Curiţelul - la a. 1908, după un puhoiu îngrozitor, s-a găsit un buzdugan, admirabil lustruit, datând din epoca neolitică.
            Herodot scrie că Darius Hitaspes s-a luptat la a. 513 a. Chr. contra Sciţilor şi că în valea râului Maris (Mureş) a dat peste neamul Agatârşilor, cari aveau grele podoabe de aur (NOTA 3).
            Evident, acest aur n-a putut fi decât din minele dela Băiţa, dela Brad, Dealul Ungurului şi dela Zlatna şi Abrud, singurele mine exploatate din antichitate. [...]
            Faima despre comorile ascunse în Munţii Apuseni ai Daciei a fost motivul principal la cucerirea şi colonizarea acestei provincii din partea Romanilor.
            Aurul în vremile străvechi având o valoare cu mult mai mare decât azi, este natural ca principalul ram de câştig al locuitorilor din Zarand să fi fost pe atunci mineritul sau băieşitul, cum i se zice pe aici.
            La Caraciu, la Ruda, în munţii Fericeaua şi Dealul Ungurului se văd bine şi astăzi urmele vechilor spălătorii de aur, cari se cred a fi dinainte de epoca romană. Pe coasta muntelui, aproape de câte un isvor, s-a săpat câte un lac mare, dela care un "iaz" (canal), uneori până la 2 km, ducea apa la locul unde se afla piatra cu aur. Aceasta, pisată mărunt, se aşeza pe un plan înclinat, căptuşit cu "ciorec" (stofa aspra de lana) şi numit "herchiu" şi se conducea peste ea apa din lac. Din când în când "cioarecul" se scutura de aurul rămas pe el într-un vas cu apă, din care urmează alegerea cu şaitrocul, asemănătoare încâtva cu cernerea grâului.
            Cu astfel de spălături au mâncat cei bătrâni o mare parte din muntele Caraciu şi Fericeaua, mai ales în partea numită Corabie.
            La începutul cucerirei romane coloniştii vor fi luat dela băştinaşii de aici modul de a extrage aurul. Epuizându-se repede aurul dela suprafaţă, au fost nevoiţi să se coboare în măruntaiele pământului. Având braţe suficiente în sclavii şi prizonierii lor de răsboi, au lucrat (manat) acele galerii minunate în minele dela Caraciu, dela Ruda, Băiţa, Fericea şi Dealul Ungurului, apoi dela Stănija, Techereu şi Poiana, cari sunt o dovadă mai mult de grandoarea geniului roman. Pereţii şi tavanul acestor galerii sunt ciopliţi în daltă pe toată întinderea lor. Unele sunt de 1.70 m înalte şi 1.50 m largi. În unele se află spaţiuri largi cu scobituri în pereţi în formă de bănci, care serveau ca locuri de popas.
            În minele dela Ruda-Zdraholţ s-a aflat un mojer (piuliţă) cu inscripţie latină. În Dealul Ungurului s-au aflat cărămizi de pe vremea romană. În altarul bisericei ort. din Poiana (plasa Geoagiu) se află o piatră, servind drept masă, adusă din muntele Fericeaua dela mine, cu urme de scrisoare latină pe ea. Unelte vechi romane, din bârne de brad, - esenţă azi cu totul disparută din aceşti munţi, - se scot şi astăzi din minele: Baia acră, Baia roşie, Zapodia, Maliţa şi altele din munţii Fericea şi Dealul Ungurului. În aceste locaşuri subpământene s-a dat şi peste lanţuri la un loc cu oase omeneşti.
            Se ştie ca Romanii, mulţumită spiritului lor organizatoric, care îi caracteriza, au întemeiat în Dacia Felix o administraţie speciala minieră. În fruntea acesteia stă un Procurato aurariarum, cu reşedinţa în Ampelum (Zlatna de azi). Acesta da concesiunile de minerit, supraveghia lucrările minelor şi încasa veniturile cuvenite statului dela mine. Mai târziu înmulţindu-se agendele, s-a înfiiţtat un post de subprocurator în Baia de Criş.
            După retragerea legiunilor romane, pe timpul invaziunilor barbare în Dacia, negreşit lucrarea minelor de aur s-a redus simţitor.
            Având însă în vedere lăcomia omului din toate timpurile după aur, nu se poate admite că Românii în tot timpul evului mediu să nu fi continuat lucrările. Scriitorul T. Weiss în lucrarea sa "Der Bergbau in den siebenburgischen Landestheilen" (1891) scrie, că deşi Romanii au avut multe braţe de muncă, ei nu cunoşteau alt chip de a crăpa stânca decât acela de a face foc sub ea şi când era bine înfierbântată aruncau pe ea oţet, după care urma lucrarea cu ciocanul. În chipul acesta, în timpul scurt de 150 ani, cât au ţinut legiunile în Dacia, a fost imposibil să sape toate galeriile şi toate "mâncăturile" subpământene, aflate în evul nou. Acestea au trebuit să fie făcute de omul evului mediu, care n-a putut fi altul decât "băieşul" român din Zarand sau din munţii Abrudului. Graţie acestei îndeletniciri a sa multimilenară, băieşul român de azi cunoaşte piatra bună (vâna) la prima vedere, iar locul cu aur îl presimte instinctiv. I-l arată Vâlva băii. Alteori îl visează, aţipind lângă oala cu "păzitură". De unde ar fi avut atâta răbdare şi pricepere pentru a răscoli atâta pământ diferitele neamuri de barbari, cari s-au scurs peste plaiurile Daciei după retragerea împăratului Aurelian?
            După tradiţie, la venirea ungurilor în Dacia, în comuna Criştior era un cneaz, cu numele Balia, care administra ţinutul acesta.
            Despre continuitatea Românilor aici, ca vechi minieri, grăieşte şi faptul că Români singuratici de pe aici şi chiar sate întregi, cum sunt cei din Ţebea, Caraciu şi altele n-au fost iobagi, ci simpli băieşi (minieri). Grăieşte împrejurarea, că mai toate minele au fost de veacuri proprietatea singuraticilor săteni. Grăieşte în fine stăruinţa Românilor pe aceste văi şi dealuri, curaţi în obiceiuri străvechi şi grai şi neamestecaţi cu nici un suflet de altă naţie.
            În vremea feudalismului iobagii zărăndeni au fost din cei mai dârzi, făcând diferite răscoale. Cea mai crâncenă a fost cea dela 1784. După întoarcerea lui Horia dela Viena, el a trimis pe Crişan, omul său de încredere, la Brad, unde la târgul de săptămână, ce se ţinea atunci pe malul Crişului, a chemat pe ţăranii fruntaşi sub podul de peste Criş şi le-a arătat iobagilor zărăndeni "pecetia împărătească" adusă de Horia şi i-a convocat la o consfătuire în biserica din Mesteacăn. De aici s-a purces crâncenul răsboiu civil, în care au fost exterminate multe familii "nemeşeşti" din Zarand şi din celelalte judeţe din jur.
            Crişan, al doilea conducător al răsculaţilor, a fost din comuna Vaca, de pe malul drept al Crişului. Numele său adevarat n-a fost Crişan, ci Marcu Giurgiu, dar Moţii de pe Arieş l-au botezat după numele râului şi de atunci toţi zărăndenii pentru Moţi sunt Crişeni.
            Despre tragedia acestor martiri vom vorbi mai pe larg în capitolele ce urmează. Aci putem spune că sângele lor n-a curs în zadar.
            În răsturnările din anul 1848, comitetul naţional a numit de prefect al zărăndenilor pe tânărul şi entuziastul avocat din Abrud, Ioan Buteanu, stâlp al tinerilor din comitetul naţional.
            El avea să organizeze o legiune în Zarand şi să încheie cordonul lui Iancu pe Criş.
            Cum însă în Brad, Baia de Criş şi Ribiţa se aflau câteva familii nobile maghiare puternice, din cari se recrutaseră toţi prefecţii feudali ai Zarandului, problema lui Buteanu n-a fost uşoară. Prefecţii unguri, având la îndemână şoselele bune: Brad - Deva şi Brad - Arad, puteau ţine uşor legătura cu armatele maghiare de pe valea Mureşului. O rezistenţă la satul Târnava, lângă Vaţa, a Crişenilor, înarmaţi numai cu lănci, a fost repede înecată în sânge de trupele lui Hatvany.
            Tot ce s-a putut face în Zarand au fost luptele de guerilă, având ca prim scop să facă nesigură comunicaţia pe cele doua şosele. Doi tribuni şi-au luat asupra lor această sarcina, amândoi preoţi. Unul Ioan Laslo, din Peştera, celălalt Simion Groza din Rovine, "tribunul celor 7 sate zărăndene", - cum îl numeşte G. Bariţiu (în Istoria Transilvaniei), având paza şoselei Brad - Abrud.
            Amândoi s-au achitat în mod strălucit de însărcinarea primită.
            Dela popa Laslo se păstrează în muzeul "Astrei" din Sibiu o adresă de mulţumită a lui Iancu, iar Simion Groza a fost acela, care cu Crişenii săi a dat loviturile decisive atât lui Hatvany, cât şi lui Kemeny, în toate luptele purtate de Iancu. El a tăiat la Buceş calea acestor comandanţi, închizându-i în Abrud şi luându-le a doua zi toate proviziile şi tot el a format pe muntele Ştiurţul din Abrud aripa dreaptă, care s-a încăerat piept la piept cu ungurii în cele trei lupte crâncene, date de Iancu. Crişenele şi Crişenii lui Simion Groza au risipit în satul După Piatră şi ultimele resturi din armata lui Hatvany, încât însuşi acest nenorocit "erou" maghiar scrie: "Când am sosit la Brad, din întreg corpul ofiţeresc n-am rămas decât eu şi încă trei ofiţeri...". (NOTA 4)
            Simion Groza, care, până la moarte, umbla în portul vechiu românesc din Rovine, de câte ori apărea în public, purta un ban de aur dela "împaratul" (decoraţie dela comandantul armatei ruseşti) pe frumosul său pieptar alb.
            A păstorit cu vrednicie turma sa 51 ani (1834 - 1885). La centenarul naşterei lui Avram Iancu (August 1924) comitetul Crişenilor din Brad pentru serbări a adus atât osemintele lui Groza, cât şi ale lui Buteanu, (care, se ştie, a fost prins mişeleşte la Abrud de Hatvany şi de trădătorul Dragoş şi ucis tot astfel la Iosaşi de resturile fugare ale acestui "erou maghiar"), deodată cu ale eroilor din Carpaţi, şi aşezate unul de-a dreapta, altul de-a stânga intrării lângă mormântul lui Avram Iancu din cimitirul bisericei ortodoxe dela Ţebea, - drept străjeri pe vecinicie ai marelui lor comandant.
            În era absolutismului austriac zărăndenii au început a ridica şcoale cu învăţători, plătiţi exclusiv de popor, fără nici o intervenţie sau ajutor dela stat. Ei văzuseră atât la 1784, cât şi la 1848, ce "greu e fără oameni cu carte din neamul nostru...".
            Încă în anul 1860, la 11 ani după focul cel mare al revoluţiei, când abia îşi refăcură gospodăriile, prădate de unguri, Românii zărăndeni au hotărât înfiinţarea unui gimnaziu mare cu 8 clase în Brad. Sbuciumările lor pentru adunarea fondurilor, aprobarea statutului etc., sunt descrise în "Monografia gimnaziului", scrisă cu prilejul jubileului de 50 ani, de actualul director, dr. Ioan Radu (Orăştie 1920. Tip. "Libertatea").
            Gimnaziul s-a deschis la 1869 ca şcoală confesională ortodoxă şi s-a susţinut timp de 50 ani numai din fondurile date de cele 92 comune zărăndene (NOTA 5).
            Pe tot cuprinsul ţării nu se poate invoca o pildă asemănătoare cu a acestor Moţi-Crişeni. Fiind aci regiunea minelor de aur, să nu se creadă că aurul din vreo mină a format vreun fond pentru gimnaziu. Nu. Se potriveşte şi aici cântecul: "Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă".
            Din truda lor, din inima lor, au scos fondul de 58.200 florini, din care s-a susţinut gimnaziul până la unirea Ardealului cu patria mamă.
            Mai mult. Aceşti urmaşi ai lui Crişan, încă de pe la anul 1900 au început să adune ban cu ban să facă un fond pentru o nouă clădire de liceu.
            La 1914, având 20.000 coroane spre acest scop, au început clădirea cea nouă, astăzi gata, un adevărat monument, - aere perenius, - de jertfă pe altarul culturei româneşti. Puţine licee din România se pot mândri cu o clădire asemănătoare, - poate nici unul cu una atât de luminoasa, de igienica şi într-o poziţie atât de frumoasă şi plină de cele mai frumoase amintiri. O clădire grandioasă aparte cu sală de gimnastică, tot odată sală festivă, cu scenă, galerie, apartament pentru duşuri, garderobă etc., completează liceul. De asemenea locuinţa directorului se va construi ca pavilion separat.
            Construcţia acestor clădiri, începută în anul 1914, s-a isbit dela început de greutăţile răsboiului: chemarea sub arme a personalului, scumpirea materialelor şi neregula în transporturi până ce în Septembrie 1916, când inginerul Dusoiu, conducătorul lucrărilor, luate în întreprindere de firma Dusoiu şi Leuca, având cetăţenia României, a fost internat, iar lucrarea a încetat cu totul.
            Zidirea abia ajunsese sub acoperiş. Atât firma antreprenoră, cât şi fondul au suferit pagube mari. Cu atât mai mare însă a fost bucuria Crişenilor, când la anul 1921 au putut să ia din nou firul construcţiilor, căci acum îşi vedeau realizat visul, pentru care strămoşii lor îşi vărsase sângele la Mesteacăn, la Târnava, la Buceş, la Cerniţa şi la Ştiurţul din Abrud. Acum erau siguri că gimnaziul lor, în care timp de peste 50 de ani se instruiseră toţi intelectualii din Munţii Apuseni, va deveni în scurt timp liceu.
            Lucrările, din lipsă de fonduri, au mers încet şi greu. Nu sunt deplin terminate nici astăzi. Totuşi în anul 1921 şcoala s-a mutat în clădirea cea nouă şi în anul şcolar 1922-23 s-a dat primul examen de bacalureat. Vechiul gimnaziu de astăzi s-a schimbat în liceul Avram Iancu din Brad, - o adevărată mândrie nu numai a Crişenilor, ci a oricărui Român. Ca o dovadă de energia şi însufleţirea acumulată în aceşti urmaşi ai lui Crişan, amintim că toate fondurile, primite de ei dela stat pentru construcţia liceului, dela 1918 până astăzi, fac 1.650.000 lei: din vânzarea de pământuri şi case au încasat 465.000 lei, dela banca Marmorosch, Blanc & Co. în anul 1921 un dar de 200.000 lei, dela "Familia Luptătorilor" 250.000 lei (NOTA 6), în total lei 2.565.000 lei.
            Cu suma aceasta au terminat clădirea principală, care era gata numai de roşu în 1916, abia pusă sub acoperiş; au ridicat pavilionul sălei de gimnastică (numai sub acoperiş) şi în anul 1927 au făcut şase sute metri de zid împrejmuitor, urmând ca pe viitor să se aşeze pe el îngrădirea de sârmă. Tot din banii aceştia s-a făcut o reparare radicală a vechei zidiri (acoperiş, adaptări etc.), făcându-se proprie pentru un internat al liceului.
            Dacă adaogăm la aceasta fondul de 200.000 coroane, plasat în ea dela 1914 până la 1916 şi 4.000 cor. preţul terenului de 4 jugăre cumpărat în anul 1913 dela banca Crişana (mai bine zis dăruit de Crişana) în valuta de azi (de 30 ori): 6.120.000 lei, avem total 8.685.000 lei, cât a costat liceul, care, după o evaluare cât mai scăzută, valorează azi 20.000.000 lei.
            În greutăţile excepţionale de construcţie din anii de după războiu, aceasta numai aşa a fost posibil că comitetul şcolar a lucrat în regie proprie, supraveghiând pas cu pas fiecare cărămidă.
            Sufletul acestei acţiuni a fost directorul liceului dr. I. Radu, profesor la gimnaziul din Brad încă din anul 1891, însuşi un Crişan din ţara Băiţii şi fost elev al gimnaziului dela a. 1877 din şcoala primară pregătitoare, anexată gimnaziului.
            Paralel cu deschiderea gimnaziului, Zărăndenii au deschis şi şcoale primare centrale, în comunele principale, iar mai târziu în fiecare comună.
            Toate aceste erau şcoli confesionale, susţinute numai de Români, cari aici sunt toţi ortodoxi. Abia târziu s-au mai putut obţine unele ajutoare şi dela stat.
            Din viaţa politică a Crişenilor, după 1860
            - În primăvara anului 1861 s-a restaurat vechiul judeţ al Zarandului. Prefect al judeţului este numit de împăratul Francisc Iosif Ioan Pipoş, care îşi ia de colaboratori-subprefecţi pe dr. Iosif Hodoş şi Amos Frâncu. Celelalte funcţiuni principale erau ocupate de Ioan Frâncu, G. Secula, L. Petco, Al. St. Şuluţ, G. Moldovan şi alţii.
            La venirea sa în Zarand, Crişenii au făcut lui Pipoş o primire împărătească.
            El deschide "congragaţiunea" (consiliul judetean) în limba română, pe care o proclamă de limba oficială a comitatului Zarand.
            O serie de acţiuni: adresa judeţului Zarand către împărat contra uniunei Ardealului şi contra anexărei Zarandului la Ungaria, cererea unui congres naţional român şi convocarea dietei Transilvaniei (adresă scrisă de Hodoş) ridică Zarandul şi pe conducătorii săi în fruntea luptătorilor naţionali. Prelaţii români îi binecuvântează, tinerimea academică îi felicită.
            Pe atunci prefecţii erau înzestraţi cu puteri mari. Judecătorii încă atârnau de ei. Arhiva judecătoriei şi a cărţii funduare din Baia de Criş e dovada, că pe acele vremuri limba română era limba oficială şi la judecătorie. Ungurii puteau întrebuinţa în scripte şi limba lor. În colo toata viaţa judeţului era românească.
            Un mândru steag tricolor românesc, de mătase, cu ciucuri de aur împodobia totdeauna salonul de primire al prefectului din Baia de Criş. La ziua Împăratului acest steag fâlfâia pe casa comitatului, înspre Ardeal, iar altul unguresc înspre Ungaria
            La festivităţi prefectul purta toga romană.
            Puţinii Unguri din Baia de Criş, neam turanic, fraţi buni ai Bulgarilor, - deşi prefectul şi subprefecţii umblau cu ei, cum umbli cu oul cel roşu, - neputând suferi această "lume valaha", au început să facă dese reclamaţiuni, în urma cărora guvernul a trimis un comisar special pentru anchetă.
            Pipoş şi Hodoş cuceriră inima acestui comisar, care în raportul său scrie: "şi trebuie s-o mărturisesc deschis, că în judeţul Zarand introducerea limbei româneşti, după convingerea mea, nu împiedecă cu nimic mersul lucrărilor". (NOTA 7)
            Bătrânii din Zarand amintesc cu duioşie de dragostea, ce le-o dovedea "Măria-sa fişpanul" Pipoş, ori "vicişpanul" Hodoş sau Frâncu.
            Ducerea la bun sfârşit a întemeierei gimnaziului din Brad e opera acestor apostoli ai cauzei române. (NOTA 8)
            "Craiul Munţilor", Avram Iancu, a petrecut cea mai mare parte din epoca pribegiei sale între iubiţii săi Crişeni, bucurându-se de toată dragostea lor.
            Din timpul acesta au rămas multe amintiri şi episoade, unele sunt descrise în broşura "Avram Iancu, martirul", de dr. I. Radu, Brad 1924, din care vom reproduce aci câteva:


            După o serbare de fine de an, la gimnaziul din Brad, pe când se depărta publicul, profesorul Costin, întâlnind pe Iancu, îi zise:
            - Domnule Iancu, de ce nu venişi la sărbătoarea noastră?
            -Multi doctores pauci docti... - îi răspunde Iancu abia zâmbind.


            Pe la anul 1870 se afla un ofiţer de triangulare, de origină neamţ, dimpreună cu familia în Baia de Criş. Soţia acestuia spuse, că ar dori să mănânce mămăligă românească. Avocatul Teodor Pop, ca să-i facă plăcere, o invită la cină. Din întâmplare seara vine şi Iancu şi fu invitat şi el. Ştiind, că nu-i plăcea să i se dea nici o atenţiune, gazda nu-l prezintă oaspeţilor. Conversaţia în vremea cinei a decurs vesel în limba germană, luând parte la ea din când în când şi Iancu. La sfârşitul cinei doamna spune că a auzit de "nebunul" de Iancu, că el e în Baia de Criş şi se teme foarte mult să nu dea faţa cu el. Mai spune că a pus doi soldaţi la poartă ca să păzească toată ziua. A auzit, că Iancu nu poate suferi pe străini.
            - Aş, aveţi informaţii greşite despre Iancu, doamnă, îi zice gazda. Ce aţi zice dacă l-aţi vedea pe Iancu aici în seara aceasta?
            -Doamne fereşte! Aşi ameţi de spaimă.
            -Iată, domnul acesta e însuşi Iancu!
            - A, nu se poate. Dumnealui e un domn de societate, cult. Nu se poate.
            -Da! Să-mi daţi voie să vi-l prezint: d. Avram Iancu.
            -Nu se poate, nu se poate!
Şi n-a voit să creadă cu nici un preţ.
            -Te rog, d-le Iancu , să confirmi şi D-ta.
Dar Iancu s-a sculat liniştit dela masă şi fără nici o vorbă s-a depărtat.
            A doua zi soţia ofiţerului întâlnind pe avocatul Pop, îi zise: "Ai avut dreptate. Domnul de aseară a fost în adevăr Iancu. L-am văzut azi dimineaţă trecând pela fereastră cântând din fluer".


            Într-o seară a anului 1872 erau aproape toţi funcţionarii judeţului Zarand la un pahar de vin la birtul numit la "Matca" în Baia de Criş. Iancu încă era de faţă.
            Începuse a vorbi aprins, - ceea ce foarte rar se întâmpla - contra camarilei dela Viena şi chiar contra împăratului.
           - Nene Iancule, îl întrerupse avocatul G. Secula, D-ta eşti om înţelept, lasă vorbele acestea.
            -Cu cine vorbeşti? Ştii D-ta cu cine vorbeşti? - se răsti Iancu, privindu-l sinistru.
           - Cum să nu ştiu. Cu Avram Iancu, prefectul legiunilor gemine, cu ...
           - Nu e adevărat! Iancu a murit acum 22 ani (adica când s-a îmbolnăvit).
            În 10 Septembrie 1872 Iancu a fost găsit mort în casa ţăranului Ioan Stupina din Baia de Criş. Vestea morţei lui străbătu ca fulgerul. Intelectualii din Baia de Criş au format îndată un comitet de înmormantare, au pregătit un car mortuar şi au procurat toate cele necesare.
            Înmormantarea a fost vrednică de Avram Iancu. Slujba înmormântării a fost condusă de protopopul Zarandului N. I. Mihălţeanu şi de Simion Balint din Roşia Montană, vrednicul soţ de arme a lui Iancu. Toţi tribunii dela 1848, mai toţi preoţi, au celebrat actul înmormântării. Au servit 36 de preoţi.
            Nu numai şoseaua dela Baia de Criş până la biserica din Ţebea, ci şi câmpul din jur era inundat de Moţii, veniţi din toti munţii.
            Săptămâni întregi după înmormântare s-au tras clopotele la toate bisericile din Munţii Apuseni, jelindu-l pe Iancu.
            La câteva zile după înmormântare au venit la advocatul Sigismund Borlea din Baia de Criş doi Moţi tineri, au cerut să le spună cât fac cheltuielile înmormântărei şi îndată le-au achitat. Cine au fost şi de unde au venit, n-au vrut să spună şi nici astăzi nu se ştie.


            La anul 1876 judeţul Zarand a fost desfiinţat. O parte de comune (dela Vaţa pe Criş în jos) a fost trecută la judeţul Arad, celelalte la jud. Hunedoara. Şovinismul unguresc nu mai putea mistui "lumea valahă zărăndeană".
            Era "constituţionalismului" maghiar.
            - Maghiarii asigurându-şi treptat preponderenţa în monarhie revin la ideia lor favorită dela 1848: stat unitar naţional maghiar. Epoca neagră de asuprire a limbei şi culturei româneşti.
            În timpul acesta Zărăndenii grupaţi în jurul gimnaziului se organizează pe teren cultural şi economic, pregătindu-se pentru ziua cea mare a învierei naţionale.
            Despărţământul din Brad al "Astrei", în timpul dela 1890-1918, e unul din cele mai active. Aproape în fiecare Duminică se ţin prelegeri poporale prin satele din Zarand, ilustrate cu proecţiuni luminoase. Popularizarea "Astrei" în combaterea alcoolismului, cultura pomilor, cultura raţională a fânaţelor, soiurile mai alese de vite, împădurirea erosiunilor de ape etc., formează obiectul acestor conferinţe, din cari o parte s-au publicat în revista "Ţara noastră". S-au organizat cursuri pentru analfabeţi, s-au înfiinţat bibioteci poporale, s-au plasat la meserii copii de săteni, din cari o parte bună s-au relevat ca talente şi astăzi sunt maeştrii de frunte, şi s-a făcut propagandă pentru înfiinţarea de cooperative. Pentru intelectuali s-au aranjat şezători culturale, mult gustate.
            Cum statul maghiar împărţia gratuit altoi, salcâmi etc., din pepinierele sale, s-au făcut intervenţii şi s-a distribuit un număr considerabil de altoi sătenilor. La început conservatori şi chiar refractari plantărilor de salcâmi, în curând au înţeles Românii binefacerile acestora şi astăzi nu au, după cum ar planta.
            Arhivele "Astrei" din Sibiu grăesc despre munca desfăşurată în Zarand, de pionierii culturei româneşti: profesorii gimnaziului, învăţătorii, preoţii şi alţii.
            Răsfoind colecţia ziarelor ardelene în timpul dela 1890-1918, vedem din rapoartele publicate că un ales şi variat repertoriu teatral a fost pus pe scenă de mai multe ori pe an în centrele din Zarand şi cu deosebire în Brad. Dela Nunta ţărănească până la Sgârcitul risipitor şi Lipitorile satului, toate piesele mai însemnate de Alecsandri au fost jucate. O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, Conu Leonida de Caragiale, Casta Diva de H. Leca, Mărul de Z. Bârsan, Aur de Constanţa Hodoş, Cârlanii de C. Negruzzi etc., au fost gustate cu multă plăcere de Crişeni. Într-o vreme se făcuse o "companie teatrală", care ducea din sat în sat "Lipitorile satelor", piesă simbolică.
            Secretul succesului a fost că rolurile se distribuiau acelora, cari aveau predispoziţii pentru caracterele persoanelor din piesă. Astfel diletanţi, dela cari nimeni nu s-ar fi aşteptat, creiau roluri surprinzătoare. Cine va putea uita pe Madame Franz cu toate ticurile ei (d-na Boneu), pe Rică Venturiano sau pe jupân Moise (I. Barna); pe Zoe în monologul din "Scrisoarea pierdută" (d-na L. Ghişa); Ana din "Aur" (d-na O. Pârvu); pe Farfuridi şi Brânzovenescu (M. Stoia şi P. Lazăr), pe jupân Dumitrache (Dr. I. Radu) etc.
            Un corespondent al "Gazetei Transilvaniei", asistând la piesa "Aur" jucată în Brad, cu ocaziunea adunărei generale a soc. "fondului de teatru român" dela 1905, scria: "Niciodată nu mi-am putut închipui, ca dilentanţii să poată juca atât de bine".
            Societăţi corale şi de căluşeri, conduse de profesorii de muzică dela gimnaziu, au dat dese concerte şi producţiuni în Brad, Baia de Criş, Hălmagiu şi Buteni.
            Din venitul curat al acestor producţiuni s-a înfiinţat "Masa studenţilor" şi "Fondul bolnavilor" dela gimnaziu, dând mancare şi medicamente gratuite elevilor săraci.
            La aceste manifestaîiuni Ungurii priveau cu invidie. De împiedecat însă nu le-au împiedecat. O singură dată au încercat să facă o spărtură în şirurile româneşti. Anume la anul 1912 autorităţile (toate ungureşti) şi intelectualii unguri, din Brad şi Baia de Criş, au pus la cale o uniune economică în stil mare, bucurându-se de multe avantagii dela guvern. La adunarea de constituire au invitat pe toţi Românii zărăndeni, făcându-le promisiuni ademenitoare. Şi, ca succesul să le fie mai asigurat, au oferit presidenţia lui dr. I. Radu, făcându-i elogii pentru activitatea sa pe teren cultural şi economic. Scopul măgulirei a fost înţeles. Nici un român n-a intrat în uniunea "economică...", din care pe urmă nu s-a ales nimic.
            Pe teren economic.
            - Cine are pământul, are ţara - e un proverb, bine cunoscut Crişenilor. După ştergerea iobăgiei, proprietarii unguri din Zarand au început a scăpăta pas de pas şi a vinde pământul la foştii lor iobagi români. Minele de aur adâncindu-se tot mai mult în pământ, reclamau capitaluri de exploatare şi pricepere tehnică, de cari "nemeşii" cheltuitori nu dispuneau. Pela 1884 minele bogate dela Ruda ajungând în mâinile societăţii germane "Actiengesellschaft zu Gotha" se începu exploatarea lor modernă, care a dat şi continuă a da rezultate strălucite. Câte 3000 de minieri, aproape toţi Români, lucrează annual în mine ori la suprafaţă, în şteampuri şi la exploatările de păduri ale acestei societăţi, azi transformată în societatea Mica din Bucureşti.
            Banul ajuns în mâna românului, acesta s-a grăbit să-l plaseze bine, cumpărând pământul proprietarilor din Criştior, Brad şi Baia de Criş.
            Banca Albina din Sibiu a avut încă dela începutul înfiinţărei sale o agentură în Baia de Criş, condusă de advocatul T. Pop, care a finanţat multe vânzări de pământ în Zarand. Dând împrumuturi de lungă durată şi fiind de o culată şi bunăvoinţă extremă la încasări, Albina, sub conducerea înţeleptului ei director Partenie Cosma, a fost motorul expropierei lente şi sigure a multor moşii de pe valea Crişului, ca şi în tot Ardealul.
            De pe la anul 1880 începe curentul înfiinţărei de bănci, ca societăţi pe acţiuni, în diferite centre din Ardeal.
            Crişenii nu s-au lăsat mai pe jos. La anul 1891 înfiinţează banca Crişana în Brad, iar la 1897 Zărăndeana în Băiţa.
            Înfiinţate de preoţi, învăţători şi profesori şi conduse tot de ei câţiva ani fără nici un salar, mai târziu cu salarii minimale, aceste instituţii s-au consolidat an de an.
            Matca lor tot Albina era, care le da credite în orice vreme.
            Băncile acestea în diferite rânduri şi-au ridicat capitalul.
            Crişana îndeosebi a luat un avânt neaşteptat. A cumpărat în anul 1905 în centrul pieţii Brad casele dela proprietarul Pataky, cu principalele prăvălii din Brad şi cu Săli pentru birourile sale. Dela proprietarul Porsch a cumpărat întreaga proprietatea sa din Brad, circa 100 jugăre, dimpreună cu magaziile şi casele aparţinătoare. Moşia aceasta a fost parcelată şi vândută ieftin ţăranilor din Brad, iar terenul frumos din centru, de 4 jugre, a fost "vândut" cu 4000 coroane fondului gimnazial pentru a construi pe el clădirea cea nouă.
            Vânzarea a fost numai de formă, pentru ochii autorităţilor ungureşti. 4000 coroane e un preţ de nimic faţă de valoarea obiectului.
            Sub egida Crişanei, comerţul de pe piaţa Brad, Criştior şi Baia de Criş a trecut aproape cu totul în mâna Românilor (ca nuci, cereale, rachiu ş.a.).
            Industria fiertului de rachiu, o ramură principală de câştig pe Criş, e dominată de Crişana.
            Capitalul social al Crişanei astăzi e 5.000.000 lei, activul de 40.000.000 lei şi fondurile proprii 4.000.000 lei. Depunerile spre fructificare sunt 25.000.000 lei.
            Nici o instituţie financiară nu se poate mândri cu o cotizaţiune egală cu a Crisanei pentru scopuri de cultură românească.
            Când se va scrie monografia Crişanei şi a Zărăndenei se va dovedi cu cifre elocvente spiritul de abnegaţiune şi de jertfă, de care au fost animaţi conducătorii lor.
            Pe teren politic.
            - Politica de maghiarizare strângea cu cercul său de fier an de an tot mai mult şi rândurile Crişenilor. Dar aceştia nu erau croiţi din material flexibil.
            Zarandul aparţinea în ceea ce priveşte legea electorală Ungariei şi ca atare avea un număr mult mai mare de alegători, ca alte cercuri din Ardeal. În primul parlament maghiar au trimis pe avocatul Sigismund Borlea, iar după moartea acestuia au ales cu mare însufleţire pe tânărul avocat de atunci din Baia de Criş, P. Truţă. La următoarea alegere administraţia ungurească a recurs la teroare: a împrăştiat cu armata alegătorii lui Truţă. Pentru acest motiv, Românii au declarat pasivitatea până la anul 1905, când o parte a Românilor intrând în activitate, Zărăndenii au păşit cu vrednicul lor protopop şi luptator Vasile Damian. Candidatul guvernului a fost Hollaki Imre.
            Entuziasmul Zărăndenilor şi hotărârea lor de a învinge s-au deslănţuit cu o putere neînfrântă.
            "În veci neuitate au rămas zilele de 26-27 Ianuarie 1905, când am ales deputat pe iubitul nostru protopop Vasile Damian. Duhul strămoşilor noştri, - ale căror oase sunt risipite pe plaiurile Zarandului, apărându-ne legea şi mosia, - a reînviat şi s-a sălăşluit din nou în piepturile nepoţilor... " scrie Dr. Ioan Radu în broşura: "Alegerea prot. V. Damian de deputat dietal, Orăştie 1905".
            Cuminţenia poporului în aceste alegeri, tactica şi curajul său ilustrează clar evenimentele dela 1848. Bătrâni între 70-80 ani au stat afară 2 zile în gerul de Ianuarie, aşteptând să le vina rândul votărei. Câţiva au şi murit a doua zi după alegere.
            Stăpânirea cu agenţii şi jandarmii ei au făcut toate sforţările, dar văzând îndârjirea poporului, n-a cutezat să recurgă la violenţă.
            V. Damian a căpătat 2811 voturi, iar Hollaki 745.
            La alegerile următoare Ungurii nici n-au mai pus contracandidat lui V. Damian.
            El a fost unul din stâlpii comitetului naţional.
            Zărăndenii au fost dintre cei dintâi în toate mişcările politice româneşti din epoca aceasta.
            În Septembrie 1891 unul din fii Zărăndenilor, student la universitatea din Cluj, adună tinerimea în casina română şi le comunică planul Replicei şi corespondenţa de peste vară cu Aurel Popovici, privitoare la redactarea ei. Se alege un comitet pentru strângerea materialului, în care împreună cu un alt student zărăndean şi-au luat cu vrednicie partea lor de muncă. Aurel Popovici şi comitetul de redacţie din Gratz a fost încântat de materialul bogat, bine asortat, documentat cu date precise, ce i-a prezentat delegaţia din Cluj a studenţilor. Partea leului la redactarea Replicei revine studenţilor universitari din Cluj din anul şcolar 1891-1892.
            În primavara anului 1892, când delegaţia partidului naţional prezentase împăratului Memorandul, ziarul Telegraful Român din Sibiu scrisese un articol injurios la adresa comitetului şi adânc jignitor al sentimentului şi mândriei româneşti.
            Studenţii zărăndeni dela universitatea din Cluj pun la cale o adresă a tinerimei publicată în ziarul Tribuna, prin care înfierează ţinuta anti-naţionala a gazetei, care plutea în apele tulburi ale oportuniştilor.
            Adresa aceasta a fost ca o scânteie electrică într-o magazie de pulbere.
            Din toate părţile Ardealului curgeau valuri protestele contra ţinutei nedemne a Telegrafului, proteste luate în adunări poporale, prezidate de preoţi şi protopopi, deşi se ştia că mitropolitul lor, Miron Românul, era patronul grupărei dela Telegraful.
            La procesul "Memorandului" Zărăndenii au trimis o frumoasă delegaţie de săteni şi pentru acoperirea speselor de drum câţiva intelectuali au ridicat un împrumut de bancă, pe care l-au plătit din punga lor în câţiva ani cu interesele obişnuite.
            Toate proiectele ungureşti de legi cu tendinţe de maghiarizare au fost întâmpinate de Crişeni cu proteste energice în adunări poporale.
            Nici o alegere comunală ori judeţiană n-a lăsat pasivi pe Românii zărăndeni. Totdeauna au scos lista româneasca. În cercul Băiţii nici chiar prefecţii judeţului n-au reuşit să fie alesi.
            Pregătiţi astfel pentru ziua cea mare, la 1918, în cele dintâi zile de prăbuşire a Austro-Ungariei, Crişenii şi-au format primul comitet revoluţionar, prima armată locală în Brad, menite să ţină ordinea în întreg ţinutul.
            Condusă de căpitanul (azi colonel) S. Banciu, ajutat de locotenenţii şi sublocotenenţii C. Ciocan, Boneu, Pătruţiu, garda aceasta în curând a desarmat jandarmeria ungurească şi gărzile ungureşti din Brad şi Baia de Criş şi a devenit pivotul siguranţei pe Criş.
            Consiliul naţional din Brad îndată după 1 Decembrie 1918 a luat iniţiativa înfiinţărei unui regiment cu numele "Horia", mai târziu "Regimentul de Beiuş", care în luptele de pe Tisa a luptat umăr la umăr cu Regimentul 9 Vânători. Comandantul acestuia, colonelul Rasoviceanu (azi general), îşi aminteste cu duioşie şi elogii de tovărăşia demnă a regimentului Crişenilor.
            Graţie prevederilor consiliului naţional din Brad, la venirea sa armata română a găsit aici nu numai o cantitate mare de furaj, dar şi alimente suficiente, aşa că o întreagă divizie s-a putut pregăti aici în linişte din Ianuarie până în 15 Aprilie 1919 pentru ofensivă pe Criş.
            Astăzi Crişenii muncesc din greu şi muncesc cu drag pentru înălţarea României Mari, visată atât de mult de ei şi părinţi lor.
            Suprafaţa întregului lor ţinut, ştiu ei bine, e săracă dela natură, spălată de ape şi neîndestulătoare pentru susţinerea întregei poporaţiuni. Exploatarea minelor societăţii Mica dela Ruda, Musariu etc., se face cu rezultate frumoase, dar capitalul ei totuşi e neîndestulător pentru a se putea extinde şi asupra celorlalte mine din regiune. Timpul, poate, va aduce cu sine şi aceasta.
            Cea dintâi dorinţă a acestor Moţi este organizarea şcoalelor din satele lor şi terminarea construcţiilor la liceul din Brad; repararea şoselelor naţionale, deschiderea unor şosele noui (Vidra-Bulzeşti-Baia de Criş, După Piatră-Zlatna, Criştior-Poiana şi Criştior-Şesuri-Băiţa); legătura de linie ferată Brad-Deva sau Brad-Ilia; continuarea împăduririlor pe coastele spălate de ape şi scăderea procentelor după datoriile la bănci, cari i-apasă greu şi pe ei, şi atunci braţe de lucru le-a dat D-zeu pentru a se putea ferici. [...]


Nota 1. A nu se confunda cu Dealul Mare de lângă Abrud, care desparte comuna Bucium de comuna Valea Dosului.
Nota 2. Vezi: Băile de aur dela Brad, de Dr. T. Suciu, în anuarul 38 al Gimnaziului din Brad.
Nota 3. Vezi: Dr. T. Suciu, Băile de aur.
Nota 4. Dr. S. Dragomir: Avram Iancu p. 95
Nota 5. Vezi: Memorandul Zărăndenilor pentru reînfiinţarea jud. Zarand, Arad 1921. Tipografia diecezană
Nota 6. Multe din ajutoare au fost date prin mijlocirea neuitatului Al. Constantinescu, fost ministru şi senator ales la Brad, care a înfiinţat şi internatul liceului. Un preţios concurs a avut liceul Avram Iancu din Brad şi din partea autorului acestui volum, el însuş fost elev al gimnaziului în anii 1881-1884. Vezi: "România şi răsboiul mondial", de I. Rusu Abrudeanu, pag. 153-156, Bucureşti, 1921
Nota 7. Vezi: Dr. I. Radu: Monografia Gimnaziului din Brad.
Nota 8. Vezi: Monografia p. 105 şi urm.

 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită la 1 ianuarie 2010 de către Bogdan Briscu
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits