CAPITOLUL XXV
               MOCANII


               Bunului prieten şi camarad de arme Man Dragoş din Oradea, ai cărui strămoşi se trag din această zonă - Bogdan Briscu


            Elementul românesc din ţinutul cunoscut geograficeşte sub denumirea de Munţii Apuseni este, după înfăţişarea lui etno-monografică, unul dintre cele mai interesante. Nici o îndoială nu încape că Moţii sau Ţopii sunt populaţia din creerul Munţilor Apuseni, care a format în tot trecutul ei un element distinct în corpul românismului: distinct prin obiceiuri, prin caracterul şi fizionomia rasei, apoi prin limba ce o vorbesc şi formele exterioare ale cultului legii străbune ortodoxe, pe care o mărturisesc în covârşitoare majoritate.
            Este deci natural ca toate mişcările sociale şi politice ale acestei populaţiuni să fie pornite, aşa cum le întâlnim, din acest character firesc al ei, moştenit dela Dacii romanizaţi şi amestecaţi cu sângele coloniilor romane aduse aici.
            Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că acest genuine element al românismului din Munţii Apuseni este înconjurat de o populaţie, tot românească, care a trăit în întregime aceleaşi suferinţe de viaţă amară, asuprită şi iobagă şi care a luat parte la toate mişcările revoluţionare ale Moţilor cu întreaga fiinţa lor sufletească şi fizică, păstrând numeroase trăsături comune cu ei în viaţa socială şi religioasă.
            Aceştia sunt numiţii Mocani
            Ei sunt resfiraţi pe teritoriul, care începe de o parte dela Dealul Mare, lângă Abrud, pe Valea Ampoiului în jos până la Ampoiţa, apoi dela Detunata spre răsărit şi sud până la Cheile Râmeţului şi Întregalde, iar de altă parte dela Lupşa pe Arieş în jos până la Buru şi muntele Bedeleului, ca şi întreaga populaţia de pe Valea Ierii până la muntele Dobrin. Acest minunat corolar al Munţilor Apuseni înconjură dinspre sud şi est ţinutul propriu zis al Moţilor, făcând serviciul de avangardă a cetăţii, în care s-au zămislit toate acţiunile revoluţionare în scopul de a ajunge la o viaţă mai omenească şi la libertatea naţională dorită de toţi Românii din Ardeal.
            Călătorul, care doreşte să intre în regiunea mocănească dinspre Alba Iulia, întâlneşte şi pe aici în drumul său ruine din timpul dominaţiunei romane, precum şi urme de pe vremea revoluţiilor Românilor dela 1784 şi 1848/49, toate viu păstrate în memoria poporului. În acest scop trebue să te hotărăşti a merge călare, călăuzit de un Moţ sau de un Mocan, pe poteci, prin păduri şi pe pârae dintre stânci, pe unde numai iedera creşte şi numai căprioara şi mititelul cal de munte păşeşte.
            Cel dintâiu monument antic istoric, pe care călătorul îl întâlneşte la poalele munţilor spre miază-zi, este cetatea de pe teritoriul comunei Craiva, la o înălţime de 300 metri şi la care poţi urca pe o cărare îngustă, piezişă şi în mai multe locuri primejdioasă. Cetatea este un fost castru roman. Bătrânii satului spun că Mihai Viteazul şi-ar fi adăpostit aici familia când se bătea pentru cucerirea Ardealului.
            La Benic, în dealul Bălăşeştilor, întâlneşti un monument, care arată trecătorului urme rămase din timpul revoluţiei lui Horia (1784). Monumentul e de piatră şi aşezat pe un piedestal pătrat în forma piramidei, are la mijloc o inscripţie în limba ungurească, în care se spune că aici e mormântul lui Biro Miklos, omorât de “a plebei ucigaşă mână”, în vârstă de 66 ani.
            Coborând în Valea Mare, din sus de Galda, este Cheia, prin care străbaţi în satele mocăneşti. Valea Mare sau Valea Gălzii izvorăşte din muntele Negrileasa de lângă Bucium-Poeni şi pela mijlocul poalelor Muncelului şi Berbecelului, între Poiana şi Piatra Bulzului, apa curge printr-o strâmtoare între două stânci înalte încât nu vezi soarele decât numai când e drept cruce la amiazi. Apa trece printre doui păreţi uriaşi de piatră, în cari şi în stânga şi în dreapta, faţă în faţă, sunt cioplite după toate regulele simetriei nişte ferestre în formă perpendiculară, din sus în jos, la câte o depărtare de câte cinci paşi unele de altele şi de câte două sau trei urme de adânci.
            Din sus de Cheia se întinde Poiana şi Lunca Largă, care la vâjoiul (cataracta) Firezeştilor se îmbină cu Piatra Cetei, înaltă de 644 metri, care stăpâneşte această trecătoare. Bătrânii spun că săpăturile în păreţi sunt din vremea năvălirilor barbare şi că serviau ca stăvilare pentru ca la apropierea barbarilor să dea drumul apei ca să-i înece pe toţi.
            Fostul judecător Basiliu M. D. Basiota, în studiul său geologic asupra structurei munţilor metalici din Munţii Apuseni ai Transilvaniei, tipărit la Blaj în 1883, spune că poporul Râmeţenilor în multe rânduri a alungat popoarele barbare năvălitoare, iar preotul Ion Pop Bârlea îi povestea lui Basiota că pe vremea când umbla el la şcoală la Blaj (anul 1838) şi călătorea dela Mogoş peste Întregalde, se afla pe teritoriul comunei Râmeţi o tablă de marmură de Ampoiţa, pe care se mai putea citi o inscripţiune cu litere latine şi în limba latină cum că poporul Râmeţenilor a bătut în anul 569 pe barbarii Gepizi. Mai târziu acea tablă – spune popa Bârlea – a fost dărâmată de mâini străine.
            Dar chiar şi în timpul revoluţiei din 1848 dintre Români şi Unguri, aici în acest ţinut s-au refugiat femeile şi copii Românilor, căci numai aici duşmanul nu cuteza să pătrundă, pentru că cunoştea din auzite tăria locului şi arta strategică a Mocanului.
            Paralel cu Valea Galdei şi numai printr-un deal despărţite curge şi Valea Cetei, care împotriva Cheii Galzei trece peste o stâncă având forma numărului 8 culcat. În creerii stâncei apa sapă două bazinuri adânci cât statura unui om şi destul de largi, pentru a se putea scălda în ele mai multe persoane deodată. Apa cade dela o înălţime respectabilă de mai mulţi stânjeni, formând aşa numitele cataracte sau scăldători dela Cetea, pe care, pentru a le admira, vine lumea dela depărtare.
            În mijlocul colosalelor stânci şi anume Piatra Cetei, Pleasa şi Tarcăul este situată Cheia Râmeţului, care formează cea mai sălbateca regiune muntoasă din Ardeal. Prin această vale este proiectată să se facă […] încă din toamna anului 1925, când s-a şi făcut inaugurarea lucrărilor, şoseaua de legătură între Teiuş şi Abrud, care va scurta drumul între aceste localităţi cu 24 kilometri şi va forma cea mai principală arteră de comunicaţie a satelor mocăneşti.
            Directorul şcoalei industriale din Zlatna, Greb, care a vizitat vara trecută Cheia Râmeţului, mi-a spus că această stâncă, prin care urmează să se taie şoseaua dintre Teiuş şi Abrud, conţine imense blocuri de marmoră de cea mai bună calitate.
            Dela Cheia Râmeţului în sus încep adevăratele commune mocăneşti, dintre care vom cita Întregaldele cu satele Necrileşti, Valea Galzei şi Dealul Popeştilor, Râmeţul cu satele Pleasa, Valea Uzii, Valea Inzelului, Brădeşti, Valea Poenii şi Cheia Ponorul, apoi Mogoşul cu satele Mămăligani, Micleşti, Bârleşti, Valea Bârnei, Cojocani etc.
            Mocanii au multe asemănări cu Motii, dar au şi deosebiri, mai ales în obiceiuri şi în viaţa de toate zilele chiar.
            Mocanii şi chiar Moţii nu cunosc cuvântul dumneata; ei întotdeauna folosesc numai cuvântul tu. Copiii zic părinţilor “tu” şi “mă” şi tot asemenea sunt intitulaţi şi bătrânii de către cei mai tineri, căci muntenii ei între ei, dela mic şi până la mare, nu se intitulează altfel decât cu tu. Faţă cu străinii sau cu cărturarii pantalonari din sat, cari se pretind a fi purtătorii civilizaţiei moderne, precum sunt notarii şi subnotarii comunali, împinşi de bunul simţ ca să le dea onoarea cuvenită, ei se adresează într-un cuvânt: tu-dumneata
            Mocanii, spre deosebire de Moţi, sunt oameni mai deschişi la suflet şi mai sinceri. Este foarte mare asemănare între haina lor albă ca zăpada şi conştiinţa lor cu mai puţine dedesupturi neîncrezătoare decât sufletul pururi îndoelnic al Moţului propriu zis.
            Mocanul este mai vioiu la petrecere şi mai puţin crâncen la mânie decât Moţul.
            Oameni robuşti, cei mai mulţi înalţi şi bine închegaţi la trup, cu coloarea părului castanie ori blonzi, dar foarte puţini bruni.
            […]
            Mocanii şi Moţii au mare asemănare în toate manifestările lor de viaţă. Astfel îmbrăcămintea lor este aproape aceiaşi. Hainele albe de lână (cioarecii) şi pânză, şi le pregătesc ei înşişi. Găsim în Valea Ampoiului, ca şi în Mogoş ori în Valea Arieşului, acelaşi laibăr de bumbac, cusut cu “ochiuri” de harnicele soţii ori candidate de mirese pe seama bărbatului. Colţonii de lână s-au înlocuit nu de mult cu mijloace de încălţăminte mai “civilizate”. Vechea ţundră abia se mai zăreşte pe câte un bătrân ori fiu al vreunei familii în care străbunele virtuţi şi obiceiuri nu s-au schimbat încă. Cojocul femeilor, cusut de către cojocarii de lux din comuna Bucium, nu se mai vede decât ici-colea. În schimb a luat proporţii prea mari laibărul de lână, cusut cu şnur negru ori roşu, după obiceiul unguresc.
            Şerparul, lat de câte 30-40 cm, numit curauă, încă a cam dispărut deodată cu generaţia mai veche, deşi această parte a îmbrăcămintei Mocanilor a avut şi are un rol sanitar, după însăşi mărturisirea locuitorilor, cari o poartă. Ea fereşte în permanenţă abdomenul bărbatului de frig şi de alte neajunsuri, pe cari munca grea a câmpului este în măsură să le procure corpului omenesc.
            Cămăşile, atât de trainic lucrate din cânepă şi bumbac, s-au cam înlocuit cu “giolgiul” cumpărat dela târgoveţi. Abia se mai zăresc în satele mocăneşti femei cu cămăşi de pânză ţesută, cusute cu “forme” pela “fodori”, cari de cari mai măiestrit îmbinate de mintea vecinic creatoare a poporului.
            Opregele bătrânelor evlavioase încă au început să dispară. “Zadiile” tinerelor fete, ţesute cu “fir”, acasă, în “războiul” făcut de lemn de frasin ori fag de către bărbatul casei, se înlocuesc cu cele cumpărate în târg, dar mai puţin trainice şi pitoreşti.
            Mocanii mai au două manifestări de viaţă, cari le sunt comune numai lor, dintre locuitorii Munţilor Apuseni, şi prin cari se deosebesc fundamental de Moţi.
            Felul construcţiei caselor, grajdurilor şi ocupaţia lor economică, care exclusiv creşterea vitelor.
            Toţi Mocanii îşi construiesc casele după un tip deosebit. Casa se face din lemn. În trecut acest “lemn de casă” era de fag, ori de brad. Azi fagul este abandonat aproape complect şi înlocuit cu bârnele de brad fasonate. Casele mai înainte se acopereau numai cu paie, azi găsim şi acoperişe de şindrilă, în unele cazuri ţiglă.
            Nu lipseşte dela casa ţăranului mocan “târnaţul” (coridorul) cu “sosi”, apoi “tinda casei” cu “camniţă”, unde se face şi păstreaza focul vestalelor romane dupa obiceiul – desigur – moştenit dela străbunii noştri. Pentru vite şi nutreţ, Mocanii au edificii de lemn, făcute pe câmp în mijlocul “miriştei”, ori a “râtului” din “faţă” sau din “doştină”.
            Deşi edificiile lor gospodăreşti lasă mult de dorit, totuşi nu se poate contesta că sunt astfel construite încât feresc foarte bine vitele de ger şi de vânturile cu zăpadă ale iernii, de cele mai multe ori neîndurătoare.
            Ocupaţia principală ca ram de agricultură a Mocanilor este economia vitelor şi oieritul.
            Înainte cu câteva decenii, vitele Mocanilor aveau foarte mare asemănare cu cele ale locuitorilor de munte din Muntenia. Ţineau nişte vite mici, sure şi cenuşii. Azi rasa vitelor ce posed este incontestabil superioară.
            Locuitorilor din Munţii Apuseni – deci şi Mocanilor – li s-a impus prin lege cumpărarea de către commune a vitelor de prăsilă de rasa Pinzgau sau “şvaiţere”, cum îi place poporului să le numească.
            La început poporul a privit cu ochi răi aceste dispoziţii şi inovaţiuni ale organelor de stat, dar nu peste mult realitatea îi convinse îndeajuns de foloasele pe cari în primul loc proprietarii de vite le trag după munca lor, dacă duc la vestitele târguri din Câmpeni, Aiud, Alba Iulia, Teiuş, boi de rasă şi vaci căutate pentru rezistenţa şi laptele lor. Nu sunt nici douăzeci de ani ani de când în “târgurile de ţară” amintite aveau mare căutare boii Mocanilor în ochii comercianţilor de vite din Viena, Praga, Berlin etc. Se plătea pentru câte o păreche de boi câte 600-900 lei aur.
            Oieritul formează pentru viaţa Mocanilor o ramură principală de economie, dar care, în contrast cu obiceiul populaţiei din jurul Sibiului (aşa numiţii mărgineni), este condusă nu de bărbaţi, ci de femei. Astfel că oile Mocanilor, iarna cu vara, dar mai ales vara, sunt îngrijite numai de femei.
            În luna Maiu sătenii pleacă din sat la “munte”. Aci aduce bărbatul aşa numitul “staul” al oilor şi începe pe timp de 2-3 luni viaţa “de colibă” a celor încredinţaţi cu grija şi păstorirea vitelor. Un mare neajuns au ţăranii acestui ţinut, că nu ştiu să-şi pregătească produsele laptelui de oaie într-un mod mai raţional. Ei şi azi se mărginesc tot la sistemul vechiu şi primitive al extragerii brânzei şi untului din laptele de oaie, producând o brânză de calitate inferioară, imposibil de consumat.
            În schimb ştiu să pregătească din lâna oilor ţoale vestite şi foarte căutate pe pieţele oraşelor din apropiere.
            Unele commune au întinse păşuni de oi, păşuni de munte, cari înlesnesc foarte mult cultura oieritului, de altfel rentabilă ocupaţie şi foarte uşoarî.
            Mocanii din Valea Ierii se mai ocupă şi cu industria lemnului, dar în deosebire de Moţi, fac numai comerciu cu lemn de brad de construcţie, fără a pregăti şi “vase”, “doniţi”, “ciubare” şi “cercuri”.
            În câmpul larg al manifestărilor sufleteşti, Mocanii au aproape aceleaşi obiceiuri. Astfel la nuntă găsim pe “vornicul ospăţului”, cel cu “plosca” totdeauna plină cu vin, darnic şi vorbăreţ.
            La “darea cinstei miresei” acest vătaf de nuntă rosteşte în versuri improvizate, după loc şi împrejurări, urările de bine la adresa fericirii mirilor, mulţumind cu câte o glumă sarcastică “boierilor mari şi mici”, cari le-au onorat casa şi “cinstit nunta”. “Nunii mari”, adică naşii, sunt conducătorii morali ai “ospăţului”, ei se înţeleg cu stăpânul casei şi cu vornicul despre întreaga desfăşurarea nuntei, astfel ca tinerii nou căsătoriţi să se aleagă cu câte ceva la începutul drumului nou de viaţă casnică pe care apucă. “Stegarul”, în mână cu un brădişor frumos împodobit cu “prime” şi “chischineie” (năframe), de cari s-a folosit mireasa ca fată, este sufletul veseliei dela nuntă. Când, spre spartul nuntei, desface stegariul acest steag şi-l transformă în furcă de tors, punându-se să înveţe mireasa a toarce, se face haz şi veselie fără păreche pe contul miresei. Cine poate fura furca – îndeobşte vre-unul dintre foştii peţitori ai “fetei” – se învredniceşte de mare cinste.
            Populaţia Mocanilor cât priveşte manifestările ei de viaţă religioasă este distinctă de veritabilii Moţi. Sentimentul şi virtutea milosteniei creştine ia proporţii foarte mişcătoare la marile praznice, cu deosebire la sărbătorile Paştilor.
            Fruntaşii comunelor bisericeşti, în covârşitoare parte de legea ortodoxă a răsăritului, în una din zilele sărbătorilor de Paşti, - cu deosebire “paşterii”, cari au pregătit din bunul lor cele trebuincioase prăznuirii, - servesc o masă comună celor săraci şi lipsiţi de bucuriile pământeşti ale muritorilor.
            Această “masă” se-ncepe cu un mic serviciu divin, săvârşit de preotul bisericei în amintirea şi pentru odihna sufletului răposaţilor “din neamul fiecăruia dintre noi”.
            Este deosebi de impresionant momentul când luminiţele de ceară adunate de “craznicul” bisericei într-un mănunchiu se aprind şi făcându-se “ridicarea paosului”, preotul cântă urmat de toţi cântăreţii cântarea:”Ziua învierii popoarelor să ne luminăm!” şi irmosul “Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime”, iar populaţia, în simbolul participării comune la aducerea acestui “prinos”, aşează mâna dreaptă unul pe umărul celuilat, deoarece nu pot ajunge cu toţii să atingă şi să ţină cu mâna proprie simbolul material al obiectivului slujbei.
            În zilele frumoase de primăvară aspectul acestui obiceiu practicat de Mocani, îndeobşte în faţa bisericei, lasă urme adânci în sufletele tuturora: şi a celor ce dau “prinosul”, cât şi în al celor ce-l primesc şi se înfruptă dintr-însul.
            Fixând aceste consideraţiuni generale asupra Mocanilor, trebue să stabilim adevărul că această populaţiune intră cu totul în problema cea mare a Moţilor, care reclamă o grabnică rezolvare în toate punctele cardinale şi specifice vieţii Românilor din Munţii Apuseni. Mocanii fac parte din teritoriul geografic al Munţilor Apuseni, au luat parte la toate mişcările trecutului şi trăesc în împrejurările unei vieţi identice cu a Moţilor, căci sunt legaţi de acelaş pământ, pe care îl stăpânesc din cele mai vechi timpuri.
            Unitatea teritoriului a făcut să existe totdeauna o unitate şi în viaţa Românilor din Munţii Apuseni, căci s-au desvoltat cu toate manifestările şi condiţiile lor de viaţă în aceiaşi tradiţie, sub aceleaşi influenţe şi astfel şi-au imprimat nenumărate note comune, cari în complexul lor constitue personalitatea Românului, neşovăelnic în trecutul lui glorios, ca şi în viitorul ce-l aşteaptă. […]
 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 29 decembrie 2009 de către Bogdan Briscu
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits