CAPITOLUL XX
            ABRUDUL

            Abrudul este o denumire de origine pur dacică şi anume dela cuvântul Abruttus. Cuvântul Abruttus derivă din vorba dacică abrudiom, însemnând aur. Astfel “Abrudul de azi este un nume, care constituie o perfectă continuitate cu cel vechiu, chiar din punct de vedere fonetic”. În epoca romană, Abrudul a mai purtat şi denumirile următoare: Auraria Daciae, Auraria Maior şi Alburnus Minor.
            Este interesant de constatat că istoricii de seamă afirmă că atât denumirea veche a Zlatnei, adică Ampelum, cât şi a Roşiei Montane, adică Alburnus Maior, sunt cuvinte tot de origine dacică. Toate aceste trei orăşele se bucurau în epoca romană de o stare din cele mai înfloritoare şi împărţiau între ele avantagiile unei vieţi economice intensive, ca şi desavantagiile unei lipse de seriozitate şi statornicie a populaţiei internaţionale, care o împestriţa, circulând pe aici fie în slujba împăraţilor, fie pentru a satisface propria-i sete de câştig usor.
            Din timpuri străvechi, Abrudul a avut celebritatea sa. Încă pe vremea lui Decebal, regele Dacilor, Abrudul era centrul operaţiunilor miniere din Dacia.
            În anul 105 după Christos, împăratul Traian, după cucerirea Daciei, a aşezat la Abrud o legiune romană, dându-i numirea de Auraria Daciae, iar mai târziu pe acel de Auraria Major, şi a organizat aşa numitul Collegium aurariorum sub conducerea unui director de mine numit magister. În exploatarea minelor, aşa primitiv cum se lucra pe atunci, erau ocupaţi între 15-20.000 lucrători, scoţându-se săptămânal din mine o cantitate de 200-205 punţi de aur. În fiecare an, administraţia din localitate trimitea la Roma, pentru alimentarea tezaurului imperial, aproximativ 10.000 punţi de aur curat (cam 5.000 kg).
            În epoca romană bogăţiile aurifere din munţii Abrudului constituiau factorul cel mai atractiv pentru cuceritorii Daciei-Traiane. Astfel nu este o legendă fantastică că împăratul Traian, la ocuparea acestei provincii, a făcut o imensă captură sau pradă de răsboiu în aur şi argint. Dupa isvoarele lui I. Lydus în cartea sa “De magistratibus”, bazată pe “Geticele” lui Criton, medicul lui Traian, savantul istoric Carcopino stabileşte că cantitatea de aur şi argint găsită în Dacia de Traian ar fi fost de 165.000 kilograme de aur în valoare de 12,5 miliarde lei româneşti de azi [1927 – nota tehnoredactor] şi 331.000 kilograme de argint în valoare de 1,5 miliarde lei.
            Acest fapt istoric dovedeşte în mod neîndoielnic că exploatarea minelor de aur din munţii Abrudului a trebuit să fie foarte energică şi intensivă, producând anual 5.500 kg aur şi 11.000 kg argint, deci mai mult decât se produce azi.
            Istoricul Vasile Pârvan în ultima sa opera (“Getica”) susţine că quantumul de aur şi argint luat de Traian ca pradă de răsboiu dela Daci n-a putut să fie tot aur recoltat pe cale de exploatare minieră, ci a fost tezaur strâns de către Daci pe vremea regelui lor Burebista din răsboaiele victorioase ce le-a purtat împotriva Celţilor, cari erau mari iubitori şi mercenari de podoabe şi ornamente de aur şi argint.
            Romanii au simbolizat această pradă, ca şi mărimea ei, pe una din planşele Columnei lui Traian din Roma.
            Istoria Abrudului în epoca năvălirilor barbare este atât de nebuloasă, încât putem afirma că nici nu există. Tot ceea ce se ştie este ca în Munţii Apuseni ai Transilvaniei au rămas şi dupa ocuparea ei de către Unguri cel mai bogat ţinut în metale nobile din centrul Europei şi că minele de aur de aici au fost exploatate aproape fără întrerupere. Nu se cunoaşte însă precis care a fost partea statului în aceste exploatări. Se ştie atât că coloniile miniere din Secărâmb, Băiţa şi Baia de Criş trec în posesiunea şi în proprietatea statului abia numai pela mijlocul veacului al 18-lea, iar la Roşia Montană cea dintâiu exploatare minieră făcută de statul austro-ungar datează abia din anul 1846. Acest fapt învederează că în trecutul îndepărtat minele de aur au fost aproape în majoritate proprietăţi particulare.
            Deşi găsim şi în evul mediu urme de exploatări miniere destul de intensive, totuşi producţia lor este mult scăzută faţă cu cea din timpul splendoarei romane, după cum ne confirmă documente scrise, care au rămas despre minele dela Băiţa şi Secărâmb dintre anii 1444 şi 1451.
            Istoria ne mai spune că deodată cu colonizarea saşilor în Ardeal, sub regele arpadian Geza II (anii 1141-1161), s-au stabilit colonişti saşi şi în oraşul Abrud. Dar odată cu aceştia, Ungurii înşişi săvârşiau conştient o imigraţie înspre oraşe, încă din primele veacuri ale venirei lor în Ardeal.
            Este cert că minele de aur din ţinutul Abrudului, în epoca regilor arpadieni, formau domeniu regal, dar nu există urme de modul cum se administrau şi exploatau. Istoria ne arată în această privinţă o radicală schimbare numai pe vremea regelui Ştefan V al Ungariei, care dărueşte unele mine de aur episcopiei romano-catolice din Alba Iulia. Astfel oraşele Abrud şi Zlatna ajung sub hegemonia acestei episcopii. Singura Baia de Arieş s-a menţinut ca localitate minieră liberă.
            Oraşul Abrud, pentru întâia oară, îl găsim într-un document dela 1271 sub denumirea de Terra Abruth. Acest document este un act de obligaţiune în favoarea unui voevod al Ardealului cu numele Matei şi în care se mai spune că oraşul Abrud a fost posesiunea ducilor Gelu şi Zubuslas Siculus. Nu arareori privilegiul de a stăpâni minele de aur din jurul Abrudului a format obiect de procese, dintre cari unul, cu episcopia romano-catolică din Alba Iulia, s-a terminat la 1491, prin hotărârea regală a regelui Ladislas II.
            Comunitatea de interese a centrelor miniere Abrud, Zlatna, Baia de Arieş şi Baia de Criş a pus cu timpul baza unei solidarităţi profesionale, din care s-a născut apoi dreptul minier în uz până aproape în zilele noastre.
            La anul 1438 liberul exerciţiu al băişagului este garantat şi printr-un decret regal, iar la 1525 tribunalul litigiilor miniere din cele 4 centre miniere de mai sus funcţiona în oraşul Abrud.
            Ungurii, avantajaţi de situaţia politică şi economică ca popor dominant, au acaparat cu timpul rosturi în conducerea instituţiilor cari erau mai prielnice unei vieţi tihnite şi la adăpostul grijelor materiale de tot felul. Astfel se petrec lucrurile şi cu orasele, cari în creerii Munţilor Apuseni încă din timpuri străvechi moşteniau o clasă burgheză minieră. Vremea, care a favorizat pe acest barbar popor, l-a făcut stăpân pe bunuri, pe cari nici nu le căuta, nici nu le visase vreodată. Centrul vieţii miniere – Abrudul – devine proprietatea imobiliară a elementului unguresc şi colonizant, fapt care desigur derivă din stăpânirea pe care o puseseră ei pe minele mai rentabile ale ţinutului.
            Dar, cu toate acestea, nu găsim în tot trecutul Abrudului nici o creaţiune culturală sau economică, care şi-ar găsi începuturile în concepţia elementului unguresc dominant, afară de tipografia preotului unitar Karady Paul, care la anul 1569 era în fiinţă şi pe care după doua sute şi ceva de ani a devastat-o revoluţia lui Horia.
            Se face dovada deci şi prin acest fapt că tendinţa Ungurilor a fost în primul rând exploatarea bunurilor ţinutului aurifer, fără a se încumeta la plasarea unei părţi din capitalul câştigat în folosul obştiei autochtone, în care nu aveau încrederea necesară unei astfel de acţiuni nobile şi binefăcătoare.
            Caracterul atât de hotărât al locuitorilor indigeni – Români – totdeauna a pus pe gânduri elementul usurpator al oraşului, care la sate nu putea nici străbate, nici exercita vreo influenţă, căci încă şi pe la 1547 găsim urmele voevodatelor ardelene în ţinutul Munţilor Apuseni în frunte cu Iacob, voevod al Românilor dela Abrud.
            Astfel oraşul Abrud s-a păstrat ca colonie şi centru în slujba exploatării minelor de aur, cu singura deosebire că caracterul românesc al oraşului a suferit schimbări mari, aşa dupa cum pusese stăpânire în Ardeal dominaţia ungurească.
            Regii ungari din casa arpadiană au urmărit în mod sistematic politica fortificării oraşelor cu o viaţă de cultură urbană, prin colonişti străini, pentru a-şi asigura în acelaşi timp şi stăpânirea strategică asupra Ardealului.
            Cele mai fertile părţi ale pământului Ardealului în bogăţiile aurifere nu au fost scutite deci de urmările acestei politice ungureşti. Astfel găsim mai târziu şi orasul Abrud, scos de sub sfera de influenţă a elementului autochton şi pus într-o situaţie privilegiată, excepţională, având în chestiunile lui interne deplină autonomie.
            Între aceste privilegii intrau şi chestiunile de gospodărie internă, cari încă din timpurile vechi erau menajate cu isvoare de venituri, de târguri, drepturi de cârciumarit etc. Ne lipsesc date anterioare anului 1843, cari ar putea cât de cât arunca o lumină asupra cadrelor budgetare ale Abrudului. Totuşi din anul 1843 ne-a rămas un budget al Abrudului, care arată la venituri 4691 florini şi la cheltuieli 3312 florini, iar avere a oraşului în bani 17.066 florini şi alte bunuri 5667 florini.
            Populaţia la această dată era de 4000 suflete.
            Din tabloul budgetelor oraşelor ardelene publicat de d. Petru Suciu în revista “Societatea de Mâine” No. 12 Anul IV reiese că Abrudul a avut avere în bani gata mai mare decât Clujul, Turda, Braşovul, Mediaşul, Bistriţa, Sebeşul-Săsesc; dar nu avea budget mai urcat decât nici una din aceste localităţi, deşi veniturile de altă natură întreceau pe cele ale oraşelor Alba Iulia, Dej şi Bistriţa.
            Despre însemnătatea antică a Abrudului vorbesc măreţele rămăşiţe romane Cetatea mare şi Cetatea mica dela Roşia Montană, unde coloniile lui Traian au întreprins o activitate minieră din cele mai intensive, în comparaţie mai ales cu Dacii, precum dovedesc diferitele descoperiri archeologice, îndeosebi inscripţiunile de pe cele 25 table cerate, găsite la Roşia Montană, şi despre cari ne-am ocupat pe larg în capitolele VII şi VIII ale lucrărei de faţă.
            Ca oraş montan (oppidum montanum), Abrudul a fost înzestrat în cursul vremii cu autonomie şi privilegii. La început aparţineau acestui oraş toţi locuitorii Munţilor Apuseni din vecinătatea sa. Mai târziu însă numai următoarele patru comune: Abrud-sat, Cărpeniş, Bucium şi Muşca, care însă n-au voit să recunoască niciodată supremaţia Abrudului, susţinând că ele au drepturi egale cu el şi ca împreună constituie ţara Abrudului. Aceste comune se bazau între altele, în apărarea drepturilor lor, pe diploma principelui Mihai Apafi, dată la 20 Maiu 1676 în Alba Iulia şi reîntărită la 18 Decembrie 1689, prin care nu li se pretindea altceva ca dări decât ceea ce se pretindea şi oraşului Abrud.
            În anul 1727, Românii s-au răsculat în contra Ungurilor din Abrud, au constituit un magistrat sau primărie româneasca şi s-au pus cu puterea în stăpânirea drepturilor ce revendicau, dar armata i-a împrăştiat şi a restaurat Abrudul în drepturile sale.
            În anul 1760, s-a întâmplat o altă răscoală cu caracter mai mult religios, iar în revoluţia lui Horia din anul 1784, intrând Românii în Abrud, au scos din archiva oraşului toate diplomele şi actele privilegiilor, le-au dat foc şi au pârjolit cu ele în piaţa oraşului un porc.
            În anul 1784, Abrudul a ajuns sub jurisdicţiunea prefecturei Alba de jos, dar această stare de lucruri n-a ţinut mult timp, deoarece reclamând la Curtea împărătească, în anul 1790 şi-a recâştigat drepturile avute, nu însă şi cele asupra comunelor Abrud-sat, Cărpeniş, Bucium şi Muşca.
            Oraşul Abrud a suferit în toate răscoalele mari pierderi în oameni şi în avere, precum s-a întâmplat în revoluţia lui Horia, dar mai mult ca oricând în revoluţia lui Avram Iancu din 1848 şi 1849, când peste 1200 de locuitori unguri, în afară de armata maghiară a lui Hatvany, au căzut victimă răsbunarei poporului român înfuriat.
            Este bine să amintim aci cum că vinovaţi de această catastrofă au fost înşişi Ungurii, ceea ce confirmă de altfel şi diferiţi scriitori maghiari. Dintr-o scriere a răposatului Iosif Sterca Şuluţ, fost preşedinte al Astrei din Sibiu, asupra biografiei deputatului kossuth-ist I. Dragoş, faptele s-au petrecut în modul următor:
            În primăvara anului 1849, românul Ioan Dragoş, ales deputat în cercul Beiuşului ca înfocat partizan politic al lui Ludovic Kossuth, dictatorul Ungariei, a fost trimis de acesta la Abrud cu misiunea delicată de a împăca pe Români şi de a-i îndupleca să depună armele, ca să nu mai lupte pentru dinastia habsburgică, pe care Kossuth voia s-o detroneze. În urma intervenţiei lui Dragoş se ajunsese într-un moment dat la un armistiţiu în scopul de a se urma tratative de împăcare între Maghiari şi Români. În vremea însă când aceste pertractări decurgeau în biserica reformată din Abrud, deodată – la îndemnul Ungurilor din Abrud – soseşte din direcţia Bradului o armată ungurească în cap cu colonelul Hatvany, care pune mâna pe toţi fruntaşii români, cari nu putuseră scăpa cu fuga. Hatvany desfăşură cel mai sălbatic terorism, spânzurând, împuşcând şi aruncând în închisoare pe Românii, cari s-au încrezut în cuvântul de onoare garantat în scris şi prin graiul nenorocitului deputat Dragoş.
            Această trădare mizerabilă a făcut pe Avram Iancu, conducătorul Moţilor, să îşi ia revanşa cuvenită – şi atunci brava sa oştire năvăli asupra armatei lui Hatvany, pe care a nimicit-o cu desăvârşire, plătind cu această ocazie şi numeroşi locuitori unguri din Abrud cu viaţa lor cursa odioasă ce se întinsese fruntaşilor români. Nenorocitul Dragoş a fost şi el prins şi omorât, fiind scos din pivniţa unei case de lângă biserica română unită, care există şi azi şi unde se ascunsese, spre a-şi scăpa viaţa.
            Asupra evenimentelor, care au prilejuit uciderea lui Dragoş, găsim în cartea d-lui Enea Hodoş despre “Protopopul S. Balint” următoarele amănunte interesante scoase din “Episoade şi scene din Abrud din Maiu 1849” şi publicate în revista “Transilvania N-rii 12-14 din anul 1877:


            Buteanu ţinea ocupată strâmtoarea dintre satele Zdrapţi şi Mihăleni (dincolo de Brad şi Criştior, spre Abrud). Aici făcuse cu băeşii şanţul puternic care cred că se vede şi astăzi (în 1877). Dintre refugiaţii din lăuntrul Transilvaniei făceau serviciu aici: Vasile Moldovanu şi Nic. Murăşanu. Acest din urmă primeşte dela Ion Dragoş o scrisoare din 19 April 1849, unde scriitorul îşi arăta intenţiunea d-a veni în munţi şi a împăciui pe Românii munteni cu stăpânirea lui Kossuth.
            O parte dintre Abrudenii români înstăriţi aflând cuprinsul acestei scrisori s-au rostit pentru pace cu Ungurii. Dimpotrivă, cei mai mulţi Români în frunte cu prefecţii Iancu, Balint, Buteanu şi cu tribunii emigraţi în munţi nu voiau să audă de pace cu stăpânirea lui Kossuth, pe lângă toate învingerile obţinute asupra Austriacilor; au hotărât totuşi să stea de vorbă cu bihoreanul român Dragoş, mai ales ca să afle, din cuvintele lui ca deputat dela Debreţin, situaţia lumii din afară, despre care atunci nu se ştia în munţi absolut nimic. Dragoş a venit în 25 April în Mihăleni la Buteanu, unde au sosit şi de către Abrud mai mulţi de 30 de inşi. Dragoş, cu vorbe iscusite, combătea pe cei ce “se luptă pentru Habsburgi” şi-i învinovăţea că n-au alt principiu decât “negru-gălbinismul” (culorile casei domnitoare a Habsburgilor).
            Buteanu i-a ripostat: “Principiul nostru nu este negru-gălbinismul, ci libertate naţională sau moarte; la caz însă când casa domnitoare nu ni-ar îndestuli aspiraţiunile şi speranţele noastre, eu mai bucuros susţin pe umerii mei
un despot, decât 3-4 milioane de despoţi; căci fiecare liberal de ai voştri (de ai kossuthiştilor) este un despot tiranic. Eu doresc sincer – sfârşi Buteanu – pace cu Ungurii, dar o pace cu care să nu-mi fie ruşine a sta în faţa istoriei.
            Sfatul dela Mihăleni s-a încheiat cu hotărârea că: stăm de vorbă cu Kossuth, sub condiţie ca în timpul negocierilor despre punctele împăciuirii, să înceteze armele din amândouă părţile. Dragoş a răspuns că armistiţiul se înţelege dela sine şi-l va mijloci la Kossuth.
            După acestea, Dragoş a plecat spre Debreţin, ceilalţi spre Abrud.
            În 3 Mai s-au întâlnit din nou mai mulţi fruntaşi români cu Dragoş, în aceeaş casă, la Mihăleni. De astădată Dragoş a citit şi tălmăcit cu avânt părţi din manifestul lui Kossuth din 26 April 1849, pentru poporul român, cu unele făgădueli de libertate (făcute de omul ajuns la strâmtoare) şi promiţând iertare obştească tuturora, cu excepţia lui Andrei Şaguna, pe care Kossuth nu-l poate ierta (deoarece aştepta pe Ruşi să vie în ajutorul Austriei). Iancu, prezent la convorbirea dela Mihăleni, întreabă despre armistiţiul făgăduit, Dragoş răspunde, că despre armistiţiu este asigurat prin cuvântul lui Kossuth. (Acesta tăgădui mai târziu).
            De altfel Dragoş nu făcea bună impresie asupra ascultătorilor săi. Cu tot darul vorbei, deputatul kossuthist avea în sine ceva respingător. Era, ca înfăţişare, mijlociu de stat, îndesat în trup, cu frunte lată, faţa rotundă şi foarte neagră, cu urme de vărsat, musteţe negre rare, păr asemenea negru, creţ şi privire şovăitoare de lup.
            Dela Mihăleni au pornit cu toţii, călări, la Abrud; între Iancu şi Buteanu înainta Dragoş.
            A doua zi s-a ţinut sfătuire în casele primarului abrudean Ion Boeriu: glasurile celor mai mulţi se rosteau pentru pace.
            În cinstea lui Dragoş, şi în aceeaş zi, s-a dat o masă strălucită la Şuluţ Simeonuţ, care a închinat pentru vestitorul păcii, Dragoş; iar Dragoş, încrezut prea mult în darurile sale oratorice, a băut în sănătatea lui Kossuth…Iancu a încreţit atunci fruntea şi nimeni n-a îndrăsnit să aprobe urarea oratorului. Iute Dragoş întoarce vorba în gluma şi, între altele, cere ceva galbini, în schimbul bancnotelor sale kossuthene, ca să poată dovedi că a fost în adevăr “la fântâna aurului”.
            Dragoş a vorbit apoi poporului, în două adunări numeroase, ţinute una în capul Abrudului, cătră Corna-Bucium, şi alta în Câmpeni, dar fără resultatul dorit de vorbitor.
            Pentru ziua de Duminecă, 6 Mai 1849, era anunţată o nouă sfătuire, care s-a început abia d.a., între 4 şi 5 ore, în biserica reformată a Abrudului. Era o conferenţă foarte viforoasă. Ungurii, cari veniseră în mare majoritate, sbierau cătră Români să depuie la moment armele la o comisiune instituită acum. Iancu strigă energic, că armele nu se pot depune, fără garanţia cuvenită. S-a iscat sgomot infernal, în care nimeni nu mai putea face rânduială. Se mesteca ziua cu noaptea. Iancu la un semn ce i se făcu de-o servitoare ivită în uşa bisericii, ieşi neobservat, împreună cu fraţii Corcheş şi Clemente Aiudeanu, şi încălecând alergară în galop la Câmpeni. Dacă mai întârziau jumătate de oră, s-ar fi ales, poate, cu soartea lui Dobra şi Buteanu.
            Căci Hatvany, cu oştirea sa, tocmai îşi făcea intrarea în Abrud nesupărat de nimeni, după ce Românii se încrezuseră prea mult în vorba de armistiţiu, adusă (poate în bună credinţă) de nenorocitul deputat Dragoş.
            În 7 Mai Hatvany trimise o scrisoare la Câmpeni, invitând pe Iancu la Abrud. Scrisoarea au dus-o tribunii Andreica şi Begnescu, - şi au scăpat şi ei cu viaţă.
            Fiindcă Iancu nu venea, Hatvany făcea responsabil pe Buteanu, mereu supraveghiat în Abrud.
            Când în 8 Mai Ungurii, cari năvălisera din Abrud spre Roşia, fură bătuţi şi respinşi, Hatvany înfuriat puse în lanţuri pe Buteanu, îl arestă, iar pe tribunul Molnar îl împuşcă în faţa bisericii. Pe Advocatul Dobra îl chinuiră honvezii, cari îl păzeau în arest, şi-l duseră la atâta disperare, încât omul sări din etaj în pardoseala străzii, unde fu omorât prin puşcăturile honvezilor.
            În ziua de 10 Mai, când Hatvany bătut se retrăgea spre Valea Cerniţei şi ducea cu sine pe Buteanu ferecat în lanţuri şi pus pe osia dinainte a unui tun, Dragoş, în mână cu o puşcă cu doua ţevi, alerga gâfâind pe străzile Abrudului şi se adăposteşte în grabă la Şuluţ Simeonuţ, care-l ascunde în pivniţă. Deoadata…nişte răcnete fioroase se aud la spatele noastre. Alergăm cu toţii într-acolo. În curte la Şuluţ Simeonuţ mai mult de 100 de lănci se vedeau ridicate în sus, fiecare ar fi dat într-un centru şi nici unul nu putea da…Atunci omorau pe Dragoş, pe care îl socoteau trădător. Cei ce au fost aproape de el în aceste momente, spun că cerea graţie, zicând: “Fraţilor, lăsaţi-mă una să vă spun!”…Peste un pătrat de oră i-am văzut cadavrul pe o dâlmă de gunoi, la poarta sus pomenitului domn. Ucigătorii au aflat la dânsul 315 galbini”…


            Oraşul Abrud este renumit din cele mai îndepărtate timpuri pentru spiritul său cald românesc, care a însufleţit totdeauna familiile româneşti locale, pentru buna lor stare materială şi pentru proverbiala lor ospitalitate, care nu era decât rezultatul belşugului în care trăia lumea odinioară. Conştienţi şi dornici de cultură, Românii din Abrud şi jur au cerut prin glasul episcopului Şaguna, între anii 1850 şi 1860, dreptul de a înfiinţa un gimnaziu românesc, ceea ce li s-a refuzat din cauza intoleranţei ungureşti.
            Cum am mai spus, din vremuri străvechi, adică din timpul Dacilor şi Romanilor, minele de aur din jurul Abrudului au fost exploatate neîntrerupt – şi cea dintâi ispravă a producătorului de aur, când mergea Lunea la Abrud, cu prilejul târgului de săptămână, era să-şi schimbe aurul în monedă, cu care apoi să-şi poată face târguielile de lipsă. Acest schimb îl înlesniau în parte aşa numiţii gozari, un soiu de agenţi de schimb, şi apoi oficiul de schimb al Statului, numit în limbajul local cămară (dela nemţescul Wechsel-Kammer).
            Aurul era – şi este şi azi – primit la schimb topit sau chiar netopit. Proprietarii de mine, ca şi lucrătorii minieri, cari mai înstrăinau din când în când şi din aurul proprietarilor – căci să nu se uite, că de când e lumea, aurul a fost şi este ochiul dracului – după ce puneau mâna pe bani şi îşi cumpărau bucate şi alte lucruri trebuincioase pentru casă, se aşezau apoi la chef, care de multe ori ţinea câte 2 şi 3 zile. De aici vorba cântecului, pe care îl auziam în copilăria mea, acum 50 de ani:

Mergem Lunia la oraş,
Să venim Joi mintenaş!


            Pentru ca cititorul să-şi poată face o idee mai clară de valoarea schimbului de aur produs la oficiul statului din Abrud, las să urmeze aci câteva date statistice.
            Într-adevăr după date statistice oficiale se constată că la oficiul de schimb al statului din Abrud s-a prezintat pentru schimb dela anul 1872 şi până la 1877 aur în cantitate de 5643 kilograme, având pe atunci o valoare de 8.787.352 florini, extras din 382 mine, cu munca a 6613 lucrători şi măcinat de 9829 săgeţi de şteampuri. În aceste cifre nu intră, bine-nţeles, aurul produs tot în minele din jurul Abrudului şi schimbat la oficiul de schimb al uzinelor statului din Zlatna sau la Budapesta, Viena şi Kremnitz.

În anul 1920-21………………………….2kg 634grame
În anul 1921-22………………………………..10kg 277grame
În anul 1924……………………………………..2kg 281grame
În anul 1925……………………………………..58kg 481grame
În anul 1926……………………………………..253kg 477grame
În anul 1927(in 9 luni)……………………..149kg 712grame
--------------------------------------------------------------------------
Total…………………………………………………..476kg 862grame


            Valoarea acestei cantităţi de aur face, după cursul de azi, aproximativ 50 milioane lei.
            Nu trebue să scăpăm însă din vedere că cea mai mare parte a aurului produs în minele din jurul Abrudului a luat drumul străinătăţii prin contrabandă, fiind mai bine plătit pe pieţele străine decât în ţară. De când însă proprietarii de mine pot să vânză aurul lor Băncei Naţionale prin oficiile de schimb ale statului cu o reducere numai de 4% pentru rafinat şi diferenţă de valută, acest nobil metal nu mai oferă avantagii contrabandiştilor şi rămâne astfel în ţară. Cum această reducere de 4% s-a scăzut la 2%, în urma măsurilor luate de guvernul actual pentru a veni şi mai mult în favoarea Moţilor, producţia aurului va creşte anual în mod însemnat şi îmbucurător atât pentru stat cât şi pentru proprietarii de mine.
            În cifrele de mai sus nu intră, bine înţeles, aurul ce se produce de societatea Mica (NOTA 1) dela Gura Barza, lângă Brad, proprietara minelor şi instalaţiilor fostei societăţi 12 Apostoli. Această societate având o instalaţie modernă de şteampuri după sistemul Californian, utilizând ca forţă motrice curentul electric, produce aur în cantităţi însemnate. În aceste şteampuri 190 săgeţi-pisăloage izbesc cu 90 lovituri pe minută roca cu conţinut de aur, pulverizând annual aproape 160.000 tone. Sgomotul produs de aceste instalaţii în proporţiile unui baraj infernal, repercutat la distanţă de rezonanţa văilor din această regiune de racordaj a Munţilor Apuseni cu munţii Zărandului.
            Producţia acestor instalaţii atinge cuantumul de 1300 kg annual, cu un conţinut de 60-70% aur. După datele statistice ale anilor 1908, 1915 şi 1920 producţia de aur şi argint a regiunii de sub căpitănatul minier al Zlatnei se repartizează astfel.
            În 1908 produce: 1. Întreprinderile statului: aur = 118 kg; argint = 1958 kg; 2. Întreprinderile particulare: aur = 2021 kg, iar argint = 432 kg.
            În 1915: 1. Întreprinderile statului: aur = 118 kg; argint = 215 kg. întreprinderile particulare: aur = 1193 kg; argint = 643 kg.
            În 1920, după statistica minist. de industrie şi comerţ, producţia de aur şi argint se repartizează astfel:
            Aur = 548 kg; argint = 392 kg la care însumând şi producţia regiunii Baia Mare cu aur = 153 kg si argint = 1743 kg, întreaga producţia anului 1920 face: aur = 701 kg; argint 2135 kg în comparaţie de 3132 kg aur şi 7732 kg argint – producţia totală din timp de pace a întregei Transilvanii.
            Minusul de producţie realizat de exploatările de după răsboiu se datoreşte starei de anemizare creată de efectele răsboiului la toate întreprinderile particulare sau publice, apoi lipsei de muncitori, scumpirei lucrului şi a condiţiilor de traiu şi nicidecum unei reduceri a stocului natural de metal din creerii munţilor. La anomalia de mai sus se ataşază şi contrabanda nesăbuita a “gozarilor” şi a târgoveţilor străini, sustrăgând după informaţiile noastre 8 kg aur săptămânal – pe piaţa Abrudului – din producţia înregistrata oficial (NOTA 2).
            Pe vremea copilăriei mele, acum 45 de ani, minele din jurul Abrudului aveau o producţie destul de îmbelşugată şi rentabilă. Într-adevăr, pe când frecuentam gimnaziul român din Brad (anii 1880 – 1884), modestul oraş Abrud sburda de veselie şi nu se ştia ce e sărăcia. O mulţime de ţărani români bine înstăriţi, graţie aurului ce-l scoteau din mine, aveau trăsuri boereşti cu arcuri, trase de cai de rasă, cu cari veniau Lunia la târg la Abrud ca să schimbe aurul produs în cursul săptămânei. Citez printre aceştia , după cât îmi aduc aminte, pe popa Iancu din Bucium-Poeni, […], pe Alexandru Macoveiu, […], pe Candin David şi preotul Alex. Băeşanu din Bucium-Isbita, pe notarul G. Bariţiu, preotul Todescu şi Alexandru Danciu din Bucium-Cerbu, pe Macaveiu Schiopuţu din Bucium-Muntari, apoi d-rul Simeon Căian, pe Henzelu, Drăganu, Pompiliu Şuluţ, Gritta şi alţii din Roşia-Montană, azi toţi decedaţi, lăsând în urma lor multe fapte bune şi frumoase amintiri.
            Numai graţie bogăţiei şi naturei vesele a populaţiei din munţii Abrudului existau prin anul 1880 în micul oraş Abrud, cu circa 3500 locuitori, peste una sută de ţigani lăutari, cari toţi trăiau bine şi erau mulţumiţi. Cel mai bun taraf sau bandă de lăutari din toata ţara ungurească era doar la Abrud: banda lui Ghiuţ, care se codea să cânte la Unguri şi căuta să înduioşeze şi să facă să vibreze numai inimile româneşti. Ţigan cu calde şi admirabile sentimente româneşti, Ghiuţ în două rânduri a delectat şi publicul bucureştean, odată în grădina fabricei de bere Bragadiru şi altă-dată în grădina “Rasca” din strada Academiei, fiind felicitat de L. Wiest, vestitul capelmaistru de pe vremuri al Bucureştilor.
            Regretatul Ghiuţ era lăutarul preferit al Românilor cu stare şi arcuşul lui divin trebuia să răsune la orice nuntă şi petrecere românească de seamă. Când banda lui Ghiuţ îşi făcea apariţia în unul din localurile de petrecere din Abrud, se ştia că se încinge chef mare, perechile (adică un kilogram de vin şi o sticlă de borviz) curgeau una după alta şi în sunetele dulci şi îndemnătoare ale dansului local, numit ţarină, se petrecea îndesat până în zorii zilei de Marţi. Ba Ciuca Todor Macaveiu, un chiabur, frumos şi isteţ ţăran, proprietar de mine din Bucium-Şasa, lungea cheful câteodată şi până Miercurea. La plecarea din Abrud însă, urcându-se pe calul său alb şi iute de parcă ar manca foc, lua şi banda lui Ghiuţ după dânsul ca să-l însoţească cântându-i ba o ţarină, ba doina lui popa Balint sau cântecul Moţului (”Plecat-au Moţii la ţară”) până la bariera oraşului. Câteodată Ciuca Teodor ducea banda cu el până acasă, în sat, distanţă de 12 kilometri, ţiganii cântând din răsputeri în urma calului, învăţat cu obiceiurile stăpânului său, care, ajuns în poarta casei, plătia apoi în mod larg pe bietul Ghiuţ, obosit de-i ieşea sufletul.
            Oameni buni din fire şi harnici, dar cheflii, Românii din partea locului, din cauza bogatelor pe atunci gismente aurifere şi a uşurintei cu care câştigau banul, erau cam risipitori şi amatori de lux, căci iubeau petrecerile şi purtau cisme de lac din cele mai scumpe, având fiecare cisma în partea din afară un pătrat lung cu culorile tricolorului naţional românesc. Şovinismul unguresc a pus cu timpul însă capăt acestui port costisitor, suprimând purtarea tricolorului.
            Cronicarii vechi scriu că pe vremea regelui Matei Corvinul, primarul Abrudului, când mergea în sărbători la biserică, încălţa cisme cu potcoave de aur, imitând pe regele Matei.
            Tot cronicarii de mai sus spun că pe vremuri trăia la Abrud un locuitor cu numele Abghel, care era atât de bogat, încât în loc de sare, presăra mămăliga cu aur pisat ca nisipul şi îşi cumpăra arme de lux dela cel mai renumit armurier italian cu numele Lazarino Comenazzo. În urmă, după ce şi-a pierdut averea în lux şi petreceri, pe cari le făcea în cârciuma unui anume Gligor, oamenii râdeau de el şi îl întrebau:

Unde-i puşca Lazarin?
E la Gligor pentru vin!
Dar pistolul Comenaz?
Tot la el pentru vinars!


            Da, aşa era în trecut pe la Abrud. Îmi aduc şi eu aminte cu multă plăcere de belşugul şi viaţa uşoară ce domnea în acest orăşel pitoresc în copilăria mea, acum 50 de ani.

Toţi trăiau în desfătare,
Cu ospăţ, cu pompă mare!


            […]

Nota 1. Această mină de aur deschisă la anul 1750 de către contele Victor Toldalagi, sub numele de “Mina celor 12 Apostoli”.
Nota 2. Vezi în revista “Societatea de mâine” N-rii 23 şi 24 din iunie 1925 articolul d-lui profesor Victor Latiu.

 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 29 decembrie 2009 de către Bogdan Brisuc
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits