CAPITOLUL XVII
           
OCUPAŢIUNEA ŞI VIAŢA MOŢILOR

            Moţii, după ocupaţiile lor principale, se împart în două categorii: Moţii propriu zişi, cari se ocupă mai mult cu industria lemnului, şi Moţii minieri sau băieşii din împrejurimile Abrudului.
            Ocupaţiunea de predilecţie a Moţilor propriu zişi, acei cari locuesc prin satele dealungul Râului Mare, care izvorăşte din spatele muntelui Călineasa, şi a Râului Mic, care îşi trage cursul din muntele Biharia - doua ape cristaline, care la 3 kilometri mai în sus de Câmpeni se împreună şi formează valea Arieşului - , este industria lemnului sub aproape toate formele ei. Moţul este fabricant de doniţe, ciubere, şindrile şi cercuri de legat vasele. El este în acelaşi timp un priceput dulgher şi constructor de poduri, mai ales cei din comuna Sohodol.
            Cu facerea de ciubere şi doniţe, ca şi cu cercuitul, se îndeletnicesc mai cu seamă locuitorii satelor Vidra (de Sus, de Mijloc şi de Jos), Neagra, Ponorel, Albac, Scărişoara şi Secătura. Cei din Albac mai fac şi scânduri, grinzi şi laţuri, iar Bistrenii şi Certejenii şindile. Locuitorii din Albac-Arada, azi numită Horia, sunt iscusiţi constructori de joaghere sau ferăstraie.
            Mulţi dintre aceşti locuitori se mai ocupă şi cu facerea de pieptare şi cojoace. Ei se numesc cojocari sau suci (dela cuvântul unguresc szocs).
            Moţii, cari practică fabricarea ciuberelor, doniţelor şi a cercurilor, se numesc văsari. În casa fiecarui Moţ, construită din bârne de brad sau de fag şi acoperită cu şindila, nu lipseşte, pe laviţă, pat şi masa, nici scaunul de văsărit, un fel de rindea, cu ajutorul căreia cioplesc şi fasonează lemnul.
            Văsarii îşi desfac marfa pe la târguri şi prin sate şi cu banii câştigaţi îşi cumpără bucate (porumb, grâu şi secară), pe cari le încarcă în căruţe sau pe cai, ca să aducă bucatele la copii şi la muere, cari îi aşteaptă cu drag. Cei mai săraci sunt cercuitorii, cari n-au altă avere decât un biet cal, pe care încarcă cercurile şi pleacă să cutreere ţara în lung şi în lat ca să-şi desfacă marfa, înlocuind-o la întoarcere cu 3 sau 4 saci de cereale.
            Cei mai înstăriţi, adică acei cari au şi cai şi căruţă, fac grupe de câte 3-10 căruţe, pe cari, după ce le încarcă bine cu ciubere, doniţe şi tiocuri de răşină (de brad), pleacă cu fabricatele lor, în pasul cailor, şi cu popasuri de zi sau de noapte pe la marginea drumurilor, ca să le vânză în ţară şi chiar în ţări străine, ca Ungaria şi Iugoslavia. Aceste peregrinări comerciale ţin cu săptămânile şi chiar cu lunile. Dela înfăptuirea României Mari încoace, Moţii, în simţul lor de orientare, trec prin toate defileurile Carpaţilor, cutreerând toate judeţele dunărene, ba trec şi Prutul în Basarabia şi Dunărea în Dobrogea, aşa în grupe cum au plecat de acasă, aşteptându-se unii pe alţii până la desfacerea complectă a produselor lor.
            Hotărât şi senin, Moţul pleacă la ţară mânându-şi caii mai mult pe irima drumului decât pe margini, gândindu-se la cei de acasă şi cântând cu glasu-i melodios versurile:
    Du-mă, Doamne, în pace în ţară
     Cu cercuri şi cu ciubară,
     Şi mă adă în pace acasă
     La copii şi la nevastă!

            Sau varianta următoare:
     Plecat-a Moţul la ţară
     Cu cercuri şi cu ciubară
     Şi cu tiocuri de răşină
     Să le dee pe fărină!
     Du-mă, Doamne, în pace acasă
     La copii şi la nevastă!

            Iar când vrea să-şi aline multele lui necazuri şi suferinţe, Moţul doineşte astfel:
     Nu am pâine, nu am sare,
     Toate le-a dus darea mare,
     Darea mare ce m-apasă,
     De stă sufletul să-mi iasă!

            Fără îndoială, Moţul în toate aceste peregrinări comerciale ale sale, însoţit de cele mai multe ori de câte un băiat, pe care ţine să-l iniţieze încă din fragedă copilărie în explorările sufleteşti ale unor atari îndeletniciri, urmăreşte în primul rând gândul de a realiza un câştig, cu care să poată eşi din iarnă cu întreaga familie. Dar este imposibil de a nu acorda acestui dor de cutreerare şi anumite impulsiuni sufleteşti de explorări spirituale, un fel de neastâmpăr etnic, dela care nimic nu l-a putut abate, nici chiar bătăile cu patul armei de către sălbatecii jandarmi unguri, cari ţineau să-şi arate astfel ura lor tradiţională faţă de Moţi numai pentru faptul că lăsau, în popasurile lor, să le pască caii pe şanţurile de pe marginea drumului.
            Un ordin circular al guvernului român, pus la cale încă în 1919 de către autorul acestor rânduri, a pus capăt acestui obiceiu barbar, care trecuse la început şi în deprinderile unor jandarmi români, prea zeloşi şi nepricepuţi.
            În ce priveşte traiul Moţului, el este cu totul simplu şi rudimentar - şi aceasta din cauza condiţiilor geografice, a pământului neproductiv şi a regimului politic introdus de dominaţia ungurească. Cele mai multe case din satele moţeşti sunt aşezate şi răspândite pe dealuri şi pe munţi, ceea ce probează că Ţara Moţilor, încercuită de un lanţ de munţi înalţi, aci păduroşi, aci prăpăstioşi, a servit din vremea întunecoaselor frământări, provocate de năvălirea diferitelor popoare barbare, ca un refugiu prielnic elementului autochton al rasei daco-romane.
            Pe lângă aceste condiţii geografice nefavorabile, stăpânirea maghiară a făcut şi ea tot posibilul ca sărăcia să se răsfeţe din plin, Ţara Moţilor lipsită fiind de comunicaţii şi supusă unui regim silvic inchizitorial. Rar poţi întâlni o gospodărie frumoasă. Viaţa păstorească nu există aproape deloc. Sunt numeroase case, care n-au nici vită, nici cal de povară.
            Aceasta este starea de jalnică mizerie, pe care a lăsat-o în aceşti falnici munţi iobagia şi regimul feudal unguresc de până mai eri, făcând să germineze vecinic aici microbii revoluţiilor crude şi necruţătoare, cum voiu arăta la locul său.

 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 28 decembrie 2009 de către Bogdan Briscu
www.taramotilor.ro 2007 - 2010

Visitor Counter by Digits