CAPITOLUL X
            INVAZIA ŞI AŞEZAREA UNGURILOR ÎN DACIA

            Ungurii sau Maghiarii, popor de rasă mongolă şi anume din ramura finică a acestui trunchiu, deci înrudiţi şi cu ramura turcă a aceleiaşi rase mongole, locuiau înainte de venirea lor în Dacia prin stepele Rusiei şi anume în guvernământul Orenburgului de azi, regiune numită pe atunci Ungaria Mare.
            Acest cumplit neam de oameni, cari egalau în sălbăticie pe Huni, străbunii lor, strămutându-se din Ungaria Mare, se opresc pela anul 830 pentru câtva timp în ţinutul dintre fluviul Nipru şi Carpaţii Moldoveneşti, numit Ateluz (ungureşte Etelkoz), unde aleg ca duce al lor pe Arpad, şeful primei lor dinastii. Ei se pun în legături cu împăratul bizantin Leon şi pornesc răsboiu cu acesta împotriva lui Simion, împăratul Bulgarilor, a cărui ţară o pradă în chip groaznic. După această ispravă, Ungurii pleacă în expediţie spre Germania. Atunci Bulgarii se aliază cu Pecenegii, un alt neam de barbari mongoli, şi pustiesc şi ei cumplit, la rândul lor, locuinţele Ungurilor din Ateluz. În faţa acestui atac, Ungurii rămaşi acasă caută adăpost în munţii dela graniţa Moldovei, în colţul sud-răsăritean al Carpaţilor. Din aceşti Unguri refugiaţi aici se trag Secuii de azi, neam întrucâtva deosebit de Unguri, căci pe când aceştia populează şesurile, secuii de obicei sunt stabiliţi în munţi.
            Ateluzul fiind ocupat de Pecenegi, Ungurii fură siliţi să apuce alte căi şi astfel ei trec spre Panonia, pela nordul Carpaţilor. Din Panonia pornesc lupte în contra lui Menomorut, ducele ţinutului celor Trei Crişuri, apoi în contra lui Glad, ducele Banatului, şi în cele din urmă în contra lui Gelu, ducele Transilvaniei, pe cari îi supun rând pe rând.
            Cucerirea de către Unguri a ţărilor române din Carpaţi începe mai cu seamă sub primul rege maghiar Ştefan, zis şi Sfântul, fiindcă el i-a încreştinat, şi ţine până la anul 1210, când Ungurii o încheie cu supunerea Ţării Bârsei. Ducele bulgar Kean este şi el bătut şi ucis de regele Ştefan, care a domnit dela anul 1001 până la 1038.
            Năvălirea Ungurilor în Dacia este mai mult o cucerire a ţărilor locuite de Români şi Slavi - şi aceasta încă nedeplină. La început, Ungurii respectau drepturile provinciilor cucerite, dar încetul cu încetul ei schimbă tactica, aservind pe Români şi reducându-i în sclavia cea mai degradatoare. Dacă Ungurii ar fi năvălit în ţările carpatine cu furia iniţială a celorlalte popoare barbare, desigur că Românii şi Slavii ar fi luat iar drumul munţilor, de unde nu de mult coborâseră - şi în acest caz poporul maghiar ar fi devenit stăpânul unor ţări goale, nu şi ai locuitorilor din Ardeal.
            Documente ale timpului confirmă faptul de daruri de pământ către anumiţi Români din partea regilor Ungariei, dar nu trebue să scăpăm din vedere că dăruirea unei moşii atrăgea după dânsa şi nobilitarea, precum şi pierderea stăpânirei de pământ aducea cu ea retragerea acestui rang. Cu vremea însă Românii fură deposedaţi de proprietăţile lor şi anume toţi aceia cari nu au voit să-şi lepede religia şi naţionalitatea spre a trece la stăpânitori, Unguri sau Saşi, singurele popoare înzestrate cu cele mai scandaloase privilegii pe pământul Transilvaniei sau Ardealului. O parte dintre Români, fiind lacomi de averi şi favoruri, cum a făcut o bună parte din nobilimea cea mare a Ardealului, s-a înstrăinat de poporul de baştină, pe când alţii - marea majoritate - voind să-şi păstreze cele două paveze ale neamului, şi-au părăsit moşiile şi satele, căutând dincolo de munţi apărarea conştiinţei lor, împrejurări care au condus la întemeierea principatelor Moldovei şi Munteniei.
            Aşa se explică faptul cum de Românii ajunseră la sfârşitul veacului al XVIII-lea a nu mai poseda nici o bucată de pământ în proprietate, o stare de lucruri pe care advocaţii cauzei maghiare încearcă s-o tălmăceasca în sensul că poporul român ar fi fost de curând imigrat pe pământul Ardealului.
            În ce priveşte pe Saşi există dovezi suficiente spre a dovedi cum ei deposedau rând pe rând pe Românii din regiunile lor de locurile de păşunat, ceea ce fatal împingea pe Români la acte de răsbunare, săvârşite pe calea criminală a furtului şi prădăciunilor, care deveniseră prea dese şi săvârşite pe o scară prea mare, pentru a fi datorite numai unor porniri individuale.
            Iată de ce este firesc lucru a admite teoria învăţatului nostru istoric Alex. Xenopol: cu cât ne vom urca îndărăt în timp, cu atât poziţia Românilor va fi fost mai bună, deoarece o găsim cu atât mai rea, cu cât ne coborâm. Şi epoca mai apropiată întăreşte puternic aceasta teorie. Căci ce alta însemnează oare iobăgia, la care au fost supuşi ţăranii români de pe moşiile proprietarilor unguri?
            Pentru a ilustra degradatoarea stare în care era ţinut ţăranul roman din Ardeal, este destul să amintim de un document din anul 1398, care regulează neînţelegerile dintre nobili şi episcopul romano-catolic din Alba Iulia în chestia dreptului asupra dijmelor iobăgeşti. Acest document ne desluşeşte că nobilii cerând regelui să le conceadă lor dijmele Românilor din jurul Albei Iulii, regele le răspunde că întrucât capitlul mănăstirei romano-catolice din Alba Iulia este obligat a da un corp de oştire, el trebue să-şi scoată cheltuiala prin stoarcerea Românilor.
            Dar dreptul de judecată dobândit de nobili asupra iobagilor lor, ce însemnează oare decât reducerea la rangul de vită a ţăranului român?
            "Aprobatae şi compilatae Constitutiones" constituie culmea asuprirei ungureşti faţă de elementul român subjugat. Aceste aşa-numite "Aprobatae şi compilatae Constitutiones", dimpreună cu "Decretum Tripatitum", formează o colecţie de legi făcută de Ştefan Verboczi la începutul secolului al XVI-lea pentru Ungaria, la care aparţinea atunci şi Transilvania, şi cu "Articuli novellares" constituiau codicele Ardealului înainte de domnia Casei Habsburgilor.
            Ele oglindează spiritul înjositor al timpului de atunci în sensul că clasele privilegiate, adică nobilii unguri şi saşi, se bucurau de privilegii până la desfrâu, pe când Românii, chiar după litera acestor legi, erau scoşi din rândul naţionalităţilor libere şi aveau parte de cea mai tiranică asuprire.
            Este deci neîndoios că chiar din primele veacuri ale supunerei ţărilor române de peste munţi sub stăpânirea Ungurilor, s-au produs o serie de fapte menite să aducă poporul român de baştină la sapă de lemn în privinţa materială şi la ruinarea întregei sale vieţi naţionale. Din fericire însă voinţa lui se ascuţi tot mai mult, până când sufletul lui simţi din nou imboldul spre renaştere din cenuşa morţilor.
            Graţie acestei voinţe de fier trăim azi, toţi Românii, în statul mărit şi respectat al României Mari.

 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 1 ianuarie 2010 de către Bogdan Briscu
www.taramotilor.ro 2007 - 2010

Visitor Counter by Digits