Capitolul VII

EU NU LAS PE NEGRUTA MEA

[…]
            Am istorisit in trecut,…, pataniile mele, de sub absolutism. Ce e drept, eu care am crescut in deplina libertate, nu ma puteam nicidecat aclimatiza cu un sistem, in care “jandarmul” era infailibil si cel mai mare in tara. […]
            Unul din cele multe [episoade, intamplari].
            Sub acest sistem ma persecutara cu deosebire de trei ori: intaia oara sub pretext, ca as avea prea mare cunostinta cu aristocratii maghiari, cari dispretuiesc pe functionarii straini, si sunt dusmanii sistemului inaugurat; a doua oara ca simpatizez cu democratii maghiari, cari sunt kossuthieni si republicani; si ca ma interesez foarte mult de cauza orientala (1854), indata ce soseste posta, deloc ma arunc pe ziare, cu deosebire pe rubrica “orientala”. De asta data fui transferat din pedeapsa pe spezele mele.
            Am demonstrat de-a dreptul la Majestatea sa. Urmarea a fost, ca actul de transferare “din pedeapsa” s-a nimicit, si mi s-au rebonificat toate spezele.
            A treia oara iata pentru ce: Era la a[nul] 1859. Italia fierbea dela un capat pana la celalalt; un strigat de libertate rasuna peste acest pamant clasic, cu refrenul: “Eviva Italia! Morte il Tedesco!” (neamtul). Din toate partile lumii alerga tinerimea sub drapelul lui Garibaldi, mai vartos ungurii erau tare insufletiti. Castelul din Cetatea-de-balta, - pe acel timp proprietatea vaduvei contesa Bethlen Gionella, o italianca, si al ginerelui ei principele Gonzaga, - era locul de rendez-vous, de unde plecau tinerii maghiari, in Italia. – Eu petreceam adesea in acel castel renumit si foarte ospitalier; vedeam de multe ori fizionomii necunoscute, cari cand ma vedeau, in loc sa se prezinte, se departau.
            Dadeam eu cu socoteala, cam la ce ora se gasea lumea; dar eu nu eram spion, nici jandarm.
            In fundul sufletului meu, admiram sacrificiul adus de acei tineri din familii distinse, cari mergeau ca sa-si verse sangele pe pamant strain, cu speranta, ca din sangele lor va rasari libertatea natiunii si a patriei proprii.
            Tot pe acel timp se agita si unirea Moldovei cu Valachia; visul marilor Romani. A trebuit sa fiu eu foarte emotionat, caci desi imi impusesem sila de a ma arata cat se poate de indiferent, fata de acele mari chestiuni latine, totusi nemtii m-au patruns; dar eu inca eram avizat, si ma pazeam.
            Intr-o zi, presedintele meu m-a invitat la preumblare. Eu m-am priceput.
            “D-ta vei fi bine cunoscut in Moldova si Valachia? Ai fost de multe ori acolo?” incepu el conversarea.
            “Nu! N-am fost niciodata; nu cunosc decat pe Alexandru Golescu, care a fost in an[ul] 1848-9 timp indelungat in casa parintilor mei; apoi pe Adrian si pe Vitianu (Racovita), tot din acea epoca.”
            “Cum se poate? Se zice, ca d-ta ai foarte mare simpatie pentru dansii si ca ai dori unirea acestor tari.”
            “Pentru ca eu sunt roman, si ca atare ma bucur de fericirea fratilor mei.”
            “Eu inca sunt neamt, si cu toate aceste prea putin imi pasa de ceea ce se face in tara nemteasca; si vezi d-ta, nemtii sunt poporul cel mai cult si cel mai vechi din lume. Valachii sunt un popor decazut, fara nici un viitor.”
            Zicand aceste cuvinte, presedintele arunca asupra mea o cautatura sarcastica.
            “Asa va fi! Se zice ca si Adam a fost neamt.”
            “Aceasta n-am stiut-o.”
            “Ba da; si argumentele sunt foarte plauzibile. – Adam a trebuit sa fie neamt, pentru ca numai neamtul cand greseste, arunca vina pe nevasta sa; si cu deosebire ca numai neamtul adoarme in paradis. Al treilea motiv il vei cunoaste dumneata, caci tocmai nemtii se plang mai tare in contra acestei tras[at]uri caracteristice a nemtilor.”
            “Nu-l cunosc, va rog spuneti-l!”
            “Ubi bene, ibi patria.”
            Am vrut sa-l privesc si eu in fata, dar el si-a intors capul.
            “Valachii si boierii nu sunt capabili a se guverna pe sine, azi-maine trebuie sa vina sub stapanirea noastra; acolo vor fi functiuni grase pentru noi. Cel ce va sti romaneste si va fi om de incredere, va fi fericit.”
            “Sa ma fereasca D-zeu de asemenea fericire.”
            “Cum? D-ta ca roman tocmai ar trebui sa doresti aceasta, si sa te acomodezi imprejurarilor. Regimul nostru conteaza pe sprijinul Romanilor ardeleni.”
            “Atunci regimul nu cunoaste pe Romani. – Intre Romani, ca si intre alte natiuni, se vor afla oameni cari pentru functiuni grase isi vor vinde tara si natiunea; dar acestia sunt lepadaturi, iar nu neamul romanesc.”
            “Vom repara greseala, care am facut-o in anul 1854, cand parasiram Valachia.
            Indata ce vom invinge in Italia, vom ocupa Valachia.”
            “Si daca nu vom invinge in Italia?”
            “Atunci vom primi acele tarisoare ca despagubire pentru Italia.”
            D-ta ai un nume familiar bine rasunator; indreapta-ti cugetarile, si vei putea intemeia fericirea familiei d-tale.”
            “E un ce vechi, ca si lumea, ca nimic nu se rasplateste mai scump decat tradarea sangelui; dar eu as prefera a-mi vedea familia putrezind in lanturi, decat sa se inalte pe ruinele neamului romanesc.”
            Razboiul in Italia curgea; trebuiau bani, bani si iarasi bani. Restantele de dare se executau fara mila; intre altii era un functionar galitian, mare germanizator si mare inamic la tot ce era ardelean; acesta excela in excesul sau de promptitudine si servilism.
            Intr-o zi mergeam la cancelarie; trecand pe la localul unde se tinea licitatia, am stat pe loc, si ma delectam in necazul functionarului, cum se framanta, pentru ca nimeni, dar absolut nimeni, nu cumpara nimic. Se parea, ca tot poporul s-a conjurat ca sa nu cumpere; desi nu era deloc o conspiratiune – precum conjurase poporul italian tocmai in acel timp, ca sa fumeze nimeni tutun si tigari “nemtesti”; - cu toate acestea nemtii astfel o credeau.
            “Aveti mila, domnilor, cu o batrana neputincioasa! Acel strai imi este singura mangaiere. Cand n-am ce manca, si ma umple frigul in coliba mea, ma acopar in el si mai uit de necaz.”
            “Cu cat esti datoare batrano?” intrebai eu.
            “Cu un florin, domnule.”
            “Na, tine florinul, si ia-ti straiul.”
            “Dar cine esti d-ta domnule, de-mi faci un bine asa mare, si vorbesti asa frumos cu mine, precum n-a mai vorbit nimeni?”
            “Sunt si eu un om ca si d-ta.”
            “Ba nu esti ca si mine, d-nule draga! Eu sunt cersetoare.”
            Zicand aceste cuvinte, si-a tinut ochii in pamant.
            “Nu face nimic, numai de omenie sa fii.”
            “Ca de omenie sunt, domnule draga. – Dar totusi cum ti-e numele domnule? Ca sa-l pomenesc in rugaciunile mele.”
            “Ce-ti foloseste numele meu; pana acasa il uiti. Roaga-te asa precum ma rog si eu la Dumnezeu: Doamne ajuta dreptatii, si zdrobeste pe facatorii de rele.”
            “Ca asa voi face zau, de acuma inainte.”
            Nu ma departasem bine, si fui denuntat la presedintele meu.
            Dupa pranz, cand treceam iar pe acolo, toba suna” ram, plan, rataplan, o capra cu lapte 2 fl. 10 cr. a doua oara, cine da mai mult?
            “Va rog domnilor! Nu-mi luati nutrimentul din gura baiatului; sunt o vaduva nefericita, toata primavara am fost bolnava, n-am putut lucra; voi munci si voi face acei 2 fl.”
            Mama dado! Cine vrea sa vanda capra mea? Intreba un baietel ca de 3-4 ani; un romanas oaches, rumen si indesat, cu palaria intr-o ureche, parca el era fiul prefectului.
            “Dar iata draga Ionita, domnii aceia.”
            “Ca eu nu las pe negruta mea”, zise baiatul.
            Doi florini 10 cr. a doua oara…Aveti grija, capra e tinara si buna de lapte. Nimeni mai mult, si…a…treia oara.
            Un israelit se apropie de masa, depune banii si merge sa-si primeasca capra in proprietate.
            Femeia si-a acoperit fata cu ambele maini, si plangea amar. baiatul a imbratisat capra de grumaz, o pupa si striga: “eu nu las pe negruta mea!”
            Israelitul vazand aceasta scena, s-a intors si a zis: “Ma rog domnilor, dati-mi banii indarat, nu-mi trebuie capra.”
            “Pentru ce?” se rasti functionarul.
            “Am venit anume sa-mi cumpar o capra neagra cu lapte; am un copil ofticos; dar vazand femeia aceea, cu baiatul ei, nu-mi trebuie capra. Nu…nu…in zadar…mai bine pierd banii, dar capra nu-mi trebuie; n-as avea noroc de ea.”
            Atunci functionarul a sarit furios, a prins baiatul de mana si l-a aruncat cat colo.
            Baiatul cazand pe fata si-a zdrobit nasul, s-a umplut de sange; dar la moment a sarit in talpi si a fugit la capra strigand: “eu nu las pe negruta mea”.
            Un servitor a scos afara din curte pe baiat si femeia.
            In momentul cand neamtul se intorcea in triumf, dupa bravura savarsita asupra lui Ionita, am auzit la dosul meu un geamat. Gemea ca un taur inferecat. M-am intors spre el; era un roman rezemat de un fragar; isi sucea si rasucea mustatile cu ambele maini, si privea la “nemtisor”, care trecand pe dinaintea mea, mi-a aruncat o cautatura provocatoare.
            Ochii Romanului aruncau foc si flacara. El n-a zis nici un cuvant, dar eu am citit din ochii dansului: “Daca l-as afla in padure.”
            Eu insa nu m-am putut rabda sa nu zic acelui functionar: Sie Barbar!
            Numaidecat fui denuntat a doua oara. Presedintele veni cu o falca in cer si cu alta in pamant si-mi zise:
            “Cum cutezi d-ta sa agiti in popor, ca sa nu-si plateasca darea?”
            “Aceasta nu e adevarat.”
            “Poporul ardelean este renitent; d-ta ar trebui sa-l indemni sa cumpere obiectele de vanzare; iar nu sa platesti ca si azi, un florin, si sa batjocoresti pe un functionar care-si implineste datoria.”
            “Poporul ardelean e prea bland; alt popor l-ar fi sfaramat sa-l fi vazut maltratand astfel un copil inocent.”
            “Poporul ardelean e renitent, o repet; iar Romanii sunt hoti, betivi si lenesi.”
            “Aceasta e o minciuna obraznica. Eu inca sunt Roman, si nu sunt nici hot, nici betiv, nici lenes. Hoti sunt aceia, care despoaie pe cersetor de strai, pe vaduva si orfan de ultimul nutriment.”
[…]
            In acea zi seara s-au aflat la mine mai multi maghiari proprietari de prin prejur; ne-am jucat ca oamenii holtei la carti – Farbel – lautarii cantau csardas si doine romanesti.
            Era noaptea jumatate, tiganii se departasera.
            “Hei frate Sulutiu! Pana cand sa suferim noi, ca strainul sa ne calce in tara noastra. Sa ne batjocoreasca niste zdrente de oameni, - zise un amic de ai mei, umbland cu pasi mari in odaie, si declamand poezia despre leul rob. […]
            “Romanul e neam de urs, pana ce nu vede sange, cel mai mizerabil tigan il poate trage de veriga, de nas; dar indata ce el a vazut sange, atunci nu mai razbeste cu el nimeni pe lume”
[…]
            Sistemul nemtesc a cazut, precum trebue sa cada tot ce n-are baza naturala; nemtii s-au sters.
            Apa trece, pietrele raman!
            Pentru aceea va zic voua iubitilor mei copii, catre cari mi-am adresat memoriile mele, si catre cari ma adresez si de asta data:
            “Floare in palarie, si mandri sa fiti; nu de diploma nobilitara a principelui Apaffy, - care de altminterea s-a meritat prin patriotism si virtute militara – ci de virtutile si de caracterul parintilor, al mosilor si stramosilor mei.”

 
Acest site a fost creat de darastean in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits