Capitolul VI

O MARTURISIRE STOARSA CU SULA IN COASTE. BATALIILE DE LA ABRUD, LUNA MAI, ANUL 1849. O PILDA DE CREDINTA IN CINSTEA NATIUNII ROMANE. PRIMEJDIILE RAZBOIULUI


            Ce au patit romanii din Abrud, prin urmare si mosul meu la a[nul] 1784 vazuram.
            Ce au patit descendentii lor, la anul 1849 vom vedea indata. […]
           10 Mai 1849; zi fatala, in istoria trecutului familiei mele. […]
           In 6 Mai, pe cand Romanii cu Dragos se consultau in biserica, despre armistitiu, se raspandeste stirea, ca honvezii se apropie de Abrud. Toti fugeau in toate partile; confuziune teribila; strigari: Ne-a tradat Dragos!
           Ma duc acasa, aflu pe mama foarte ingrijorata.
           -Ce cugeti? – zise ea – comandantul fortaretei din Belgrad (Alba Iulia – n.n.), trimite Iancului un sac de praf de pusca; carausul auzind ca vin Ungurii, l-a aruncat jos aici in curte, si a fugit indarat. Daca-l afla la noi, pe toti ne omoara.
           Sosind fratele meu intr-aceea, a luat si a golit sacul in retirada. S-a latit un miros de praf de pusca, incat toata curtea putea. Norocul nostru, ca a venit o ploaie, care a risipit mirosul.
           Indata ce a sosit Hatvany cu trupa sa de honvezi la Abrud, adica in 6 Mai seara, s-au incartituit la noi 10 husari, cu un sergent, pe care l-am descris in partea I; pe tata impreuna cu intreaga familie si cu oaspetele nostru, prefectul Dobra, ne-au pus sub paza declarandu-ne, ca oricare va pasi din casa afara fara permisiune, va fi impuscat.
           In 7 Mai dandu-ni-se voie sa iesim, ne-am dus, eu si fratii mei, la Hatvany, ca sa-l rugam, sa crute pe parintii mei; cu ce rezultat, vazuram in partea I.
           Mai mult n-am iesit din casa afara, pana in 9 Mai noaptea, cand ne-au ridicat cu puterea (forta – n.n.). Ce s-a petrecut in acele zile, in Abrud si in jur, din propria mea experienta, nu stiu; dar scopul meu de asta data nici ca este a descrie ce au patit altii, ci ca ce a patit familia mea.
           Dupa o zi si o noapte, petrecuta asa precum vazuram ca petrecut-o noi, sosi momentul decizator: in 9 Mai dis de dimineata a inceput focul de tunuri si de pusti, cu vehementa; pe strada care duce catre Campeni, de-a lungul gradinii noastre, neintrerupt mergeau si veneau honvezii, chiar husarii, cari ne pazeau pe noi, in acea zi, nu ne aveau grija; de trei ori au incercat in acea dupa amiaza a respinge pe moti de pe drumul de catre Carpenis; dar totdeauna s-au intors cu capetele sparte. A treia oara, cand s-au dus husarii intre injuraturi, a zis sergentul, ca daca se vor intoarce, ne vor spanzura pe toti de plopi, precum a mai spanzurat el in acea zi pe niste Romani, carora mai intai le scosese ochii.
           Abia a trecut o ora, numai ce vedem ca calul sergentului intra in curte, fara sergent, in fuga salbatica, plin de sange; dupa o alta jumatate de ora, intra alti 3 husari in fuga mare. Si-au luat uneltele din grajd cu graba si s-au departat. Cand era sa iasa din curte, intrebai pe unul dintre ei: “Dar ce ce?” – “Ce sa fie; fugim! Noi ne-am luptata in tara ungureasca cu neamurile de acolo, cu fel de fel de soldati regulati; pe toti i-am batut; dar iata ca mocanii acestia ne batjocorira. Acestia-s draci, nu-s oameni; isi trag palaria pe ochi ca sa nu vada moartea; apoi urla de ti se pare ca s-a deschis iadul, si dau navala. Pe sergent impreuna cu alti husari i-au inconjurat in apropiere de o moara si i-au taiat pe toti.”
           Intr-aceea de pe toate dealurile se auzea toba sunand “retragerea”.
           Am inceput a rasufla mai usor.
           Atunci a fost, cand senatorul Gelei a intrat la noi, si a zis ca Hatvany vrea sa duca cu sine pe toti cetatenii, dar noi sa nu mergem, caci de vom iesi la hotar, pe toti ne impusca.
           Abia asteptam sa insereze, sau sa fuga ungurii si sa scapam astfel, sau sa o luam noi prin fundul gradinii prin cimitir catre tabara romana; cand deodata intra un ofiter de honvezi, care apoi in urma ne-a ridicat si ne-a dus, precum am scris in partea I.
           Sarmana mama, cand parasiram casa, nu stia ce sa duca cu sine: aceste sunt – zise ea – suveniri dela parinti; aceste sunt pretioasele si inelele mele; aici e argintaria; luati cu voi rufe de schimbat, ceva de mancat, pe acolo nu sunt crasme; Vai de mine! Omorati-ma, dar eu nu ma duc, cum sa-mi parasesc eu aici toata averea mea?
           -“Grabiti-va”, se rasti ofiterul.
           -“Pentru D-zeu! cum sa-mi las casa incarcata si sa pornesc, parca pornim a cersi”.
           -“Mama draga! Dar n-auzisi ce zise senatorul Gelei: cand vom ajunge la hotar ne vor impusca pe toti; ce folos vom avea de cele luate cu noi; sau le vor rapi ei, sau se vor prapadi aici, pentru noi e tot atita. – Suveniri, pretioase, aur si argint, toate vor raminea de noi; lumea va vorbi, un timp, ca aici a trait odata o familie onesta, apoi toate vor fi uitate.”
           -“Bine zici tu”, zise biata mama cu resignatiune, apoi porni inainte.
           Cand am ajuns la pod, unde, precum am descris in partea I, Romanii au navalit asupra ungurilor si i-au zdrobit, ploua, era intuneric, nu ne vedeam unii pe altii.
           In momentul cand Hatvani a zis catre unguri: “acuma sa se mantuie fiecare, cum va putea, eu nu va pot mantui”, pe un moment, au amutit cu totii, de groaza. Femeile si copiii, - cari se retrasesera pe sub pod, ca sa poata trece tunurile si calaretii, sa nu-i zdrobeasca – au inceput sa zbiere dupa barbati si dupa parinti. Am auzit mai multe voci barbatesti strigand: “noi mergem cu tabara maghiara, pe noi Romanii ne-ar omori; dar femeile si copiii sa mearga in bisericile romanesti si la Sulutesti; numai acolo puteti scapa de moarte.”
           Ungurii cati au putut scapa cu Hatvani, s-au dus catre Ungaria. Femeile si copiii s-au intors indarat in oras. Cand am sosit eu acasa, odaile noastre erau pline de femei si copii, nemti si unguri.
           Intr-aceea lancierii romani navaleau de toate partile in oras; in scurt timp s-au umplut si odaile noastre de lancieri; oameni necunoscuti, cari voiau sa omoare pe acei nefericiti, cari si-au cautat scaparea la noi. Abia i-am putut scapa.
           Sosind un trimis al Iancului, un roman armat, cu scop sa ne apere casa, am incuiat usile lasand casa in grija servitorilor si cu deosebire in grija trimisului, care ne zise: ma pun in usa pivnitei, caci la bautura vor nazui mai intai; dar pana ce eu traiesc, aici n-o sa intre nimeni. Am luat femeile si copiii intre noi sa-i ducem in biserica, unde tata era epitrop.
           Iesind pe coridor, un strigat de groaza a iesit din gura femeilor si copiilor. – Un vecin nefericit smintit de minte, Vida Samu, trecea fara grija pe dinaintea treptelor; un lancier tocmai atunci il lovise in cap, si bietul a cazut mort la pamant. Cu pasi repezi au coborat femeile si copiii treptele; intr-un tipat, un strigat de spaima si groaza a erupt a doua oara. Ne uitam intr-acolo: inaintea treptelor zacea pe spate plin de sange si mort, directorul de politie Dioszegi si preotul reformat Benko. Ambii oameni onesti si batrani; cel din urma un om slabut, peste 70 de ani, alb ca zapada, om de o blandete femeiasca. Nefericitii, au fost ajunsi si omorati in curtea noastra.
           Cand am trecut pe langa ei, si doamnele lor si-au recunoscut barbatii morti, a fost o scena infioratoare….
           Am parasit cu graba acel loc; mama mea si fratii mei cu o parte din caravana au luat-o inainte; eu si tata cu alta caravana am mers in urma.
           Orasul ardea, tipete si vaiete infioratoare, puscaturi si strigaturi de prin curti si din gradini se auzeau, unde Romanii cu ramasitele ungurilor inarmati se mai luptau.
           Ajunsi in strada, am intalnit vreo 7-8 lancieri si puscasi. Daca cumva nu am uitat, caci sunt 32 de ani de atunci, - era judele ori gornicul Pripon din Carpenis, care ne-a grait: “domnilor – zise el, luandu-si tundra (suman), si atarnand-o tatalui meu dupa gat, - asemenea mi-a dat si mie un alt taran, tundra sa. – luati-va ceva semn, ca sa va cunoasca oamenii ca sunteti Romani, altcum v-ati putea primejdui. Sa fereasca D-zeu! slabe lucruri se intampla azi; au apucat oamenii sa intre in pivnite, s-au imbatat, nu mai asculta de nimeni. Avem aspre porunci, ca pe oameni nearmati, femei si copii sa-i crutam; dar sa vedeti domnilor, ca intre atatea mii de oameni sunt si misei; era sa sara si la noi, daca le ziseram sa nu intre in curtea si grajdurile Sulutiului cel batran, caci acelea sunt ale unui domn de roman.”
           Carpenisenii o luara in jos, iar noi in sus catre biserica. Cand am ajuns inaintea portii dela grajdurile lui Sulutiu Simion, unde avea el vreo 8-10 cai, iata navalesc afara vreo 10 lancieri beti, pe cari luandu-i servitorii cu furci de fier si asmutind vreo patru zavozi zdraveni asupra lor, ii alungara. Din nefericire au dat peste noi. Indata se aruncara asupra femeilor, smulgandu-le urechile ca sa le scoata cerceii.
           -Indarat! Ce faceti blestematilor – le strigaram noi.
           -“Veti vedea voi indata, ce facem”, - se rastira ei.
           In acel moment, o fetita dragalasa ca de 7-8 ani, veni inaintea mea, si frangandu-si mainile zise: “badicule! Dar tata ne-a spus ca si d-voastra sunteti Romani, sa fugim la d-voastra, caci d-voastra ne veti scapa de moarte; nu lasati sa omoare pe biata mama”.
           Am simtit ca inima mi se strange, capul imi ametea, si pamantul se parea ca se misca sub picioarele mele. Ar fi trebuit sa fie cineva un individ salbatic, ca sa nu se simta miscat la acele cuvinte; si eu nu le puteam ajuta.
           Intaia oara in viata, m-am simtit vatamat si insultat in demnitatea mea de “om” si de “roman”. M-as fi prefacut bucuros intr-un demon, numai sa-i pot zdrobi pe acei misei!
           Noi am tacut.
           Femeile ne-au inteles; ele au vazut imposibilitatea de a putea opri jaful, si pericolul suprem, daca ne-am fi opus.
           Ca la o comanda si-au scos toate, cerceii, inelele si niste linguri de argint ce le aveau prin buzunare; le-au aruncat la picioarele acelor ticalosi, cari s-au aruncat pe foale (burta – n.n.) dupa ele; se sugrumau unii pe altii, care de care sa apuce mai multe. Am intrebuintat momentul, am luat-o in pasi de fuga spre biserica, care nu era mai departe de 100 de pasi.
           Pe cand intra caravana pe poarta in curtea bisericii, aud de catre piata un tipat, un strigat de femeie, pe care nu-l voi uita niciodata: “Nu ma lasati! Daca credeti intr-un D-zeu.”
           Ma uit intr-acolo, vad trei femei tinand copii mici in brate, alti copii tarandu-i de mana, unii se apucasera de rochia mamei, fugeau in fuga salbatica, zbierand ca din gura sarpelui.
           Vreo doi lancieri dupa ele.
           In acel moment se iveste Sulutiu batranul in fereastra coridorului, si striga: “Aici! aici! Deschideti usa! Iute!”
           Nu erau acei nefericiti mai departe de 10 pasi dela poarta. Putin teren de alta-data; dar vai! Prea mult pentru o mama, care de spaima de sarcina si de osteneala abia rasufla. Poarta se deschise. Inca un pas.
           -“Sa nu dai, mai! Trazneasca-te unul D-zeu”, racni batranul Sulutiu.
           Acest strigat opri lancea, si bietele femei, cazura mai mult, decat pasira peste pragul portii, care se incuie indata.
           Am intrat la preotul Tobias; toate odaile si biserica erau pline de refugiati.
           Vor fi trecut doua ore cat statuseram acolo, cand s-a raspandit zgomotul (zvonul – n.n.), ca o noua armata maghiara se apropie de oras.
           Noi cu parintii nostri numaidecat porniram catre Campeni; tata si mama s-au pus pe un car cu boi al unui campenar, pe care-l intalniram pe drum; iar noi trei frati pe jos.
           Cea dintai noapte am petrecut-o la taranul care ne-a dus parintii. Nu mancaseram si nu dormiseram de doua zile nimic. Eram storsi trupeste si sufleteste.
           Intr-aceea soseau neintrerupt oameni din Abrud, caei ne-au spus, ca n-a fost adevarat zgomotul despre apropierea unei armate maghiare.
           -“Lauda Domnului – zise mama – maine ne intoarcem acasa si iar vor fi toate uitate.”
           Deodata intra un trimis al Iancului, care ne face cunoscuta trista stire, ca mai multi lancieri au intrat in casa noastra, au tocat pe pazitor in cap, au spart butile cu vin, care-l carau cu palariile, si dupa ce s-au imbatat au jefuit toate casele, incat un numai n-a ramas nimic, dar au dus si usile si ferestrele, toate mobilele etc.; cu un cuvant, acele odai nici nu mai sunt de locuit.
           Am ramas cu totii incremeniti.
           -Vai de mine! Cum se poate ca Romanii sa ne jefuiasca pe noi, zisera parintii mei, tot ce am agonisit in viata noastra, si ce am eredit (mostenit – n.n.) de la parinti, am pierdut in unica zi; suntem saraci, zisera ei.
           Evenimentele cari in aceste 2-3 zile se perindara unele dupa altele, au fost atat de ingrozitoare, incat eram cu totii ca inmarmuriti; in cele dintai momente nici ca fuseram in stare a cuprinde cu mintea, intreaga nefericire ce ne-a ajuns.
           Ni se parea imposibil asa ceva.
           -Nu va suparati domnilor, - zise taranca, o femeie de treaba – doara nu va fi tocmai asa rau; bata-i D-zeu sa-i bata, hoti de oameni, sa cuteze ei sa faca asemenea lucru.
           Iata am facut o mamaliga buna, stiu ca sunteti flamanzi; poftiti.
           -Mancati – zise mama – caci altceva n-avem, si a erupt intr-un plans teribil. Apoi observand consternarea noastra, s-a recules, si a continuat: mancati, mamaliga e buna, si lingurile, desi sunt de lemn, dar sunt noi, n-a mancat nimeni cu ele; altele n-avem.
           -Acest cuvant din urma, m-a strabatut ca o sageata. Biata mama, cand ducea lingura de lemn la gura, ochii i se umpleau de lacrimi.
           M-am trantit pe niste paie, jos pe podele. Sarmanii parinti toata noaptea se zvarcoleau, si suspinau. – Unde ajunsesera ei din buna stare si comoditatile lor!
           Mama a fost silita a imprumuta o camasa dela taranca; iar pantofii mei de lac, de marsul pe jos, in tina, rupandu-se si fiindca toti caltunarii erau omoriti si jefuiti, am fost silit sa umblu vreo 8 zile in opinci; - eram in cilindru, in quecker si in opinci.
           Cine n-a trecut insusi – ca om matur – prin o rascoala, sa nu se incerce a da definitiunea rascoalei, insurectiei, revolutiei sangeroase. Sau de a si trecut, dar nu a fost un “omnia mea mecum porto”, sa nu voiasca a descrie nefericirile, pe cari le indura o familie intr-o asemenea catastrofa.
           Abia am asteptat sa se faca ziua; am pornit calare, la Abrud, ca sa vad eu cu ochii mei, cele intamplate.
           Voi cruta pe cititori, precum si pe mine, cu descrierea impresiunei, ce am simtit, vazand odaile, camara, podul, pivnitele, grajdul, cotetele de porci si de alte animale de casa, soproanele, granarul, toata curtea si gradina devastata astfel, incat nu numai ca n-au ramas usi si ferestre, dar si peretii erau doborati pentru cate un cui sau piron in pret de vreo cativa cruceri, pe care nu-l puteau altcum scoate. Butile sparte, vinurile si vinarsul, curs pe jos. Un aspect infiorator si revoltator. Cei morti erau inca tot la acel loc.
           Tot asa au patit-o Ioan Boeriu, primarul orasului si vice-prefectul lui Iancu; fratele sau Vasile Boeriu medic primar montan; Iosif Remetei apotecar (farmacist – n.n.), toti proprietari cu stare mare; precum si alte multe familii romanesti.
           Sub impresiunea acestui tablou, si vazand acuma nefericirea familiei noastre in toata golatatea sa, m-am intors indarapt la Campeni. Fugeam intr-o fuga nebuneasca, ma goneau cugetarile mele, de cari voiam sa scap.
           O convulsiune mi-a cuprins fiinta, eram revoltat. Abia asteptam sa sosesc la parinti; avem sa le spun un mare lucru.
           Ca n-avem nimic? Nu! Aceasta ei o stiau.
           Dar ce aveam sa le spun? Nu stiam nici eu. Ceva lucru mare…
           Intrand in odaie si vazand soarta parintilor, starea iritata a spiritului meu isi ajunse culmea.
           -Esti bolnav? zise mama cu dulceata.
           -Nu; bolnav e sufletul meu, zisei, si vulcanul a erupt: Ce! Ei sa va jefuiasca pe voi, si sa ne batjocoreasca? Doar nu sunteti destul de buni Romani? Se poate sa fie cineva si mai bun Roman decat voi? Alte popoare se falesc cu asemenea oameni; ai nostri ne jefuiesc.
           -Asculta! zise tata.
           -Nu ascult nimic! Nu mai vreau sa stiu de Romani de azi incolo; mi-am iubit neamul, precum arareori se va intampla sa iubeasca cineva. Cu cat era Romanul mai zdrentaros, cu atat il iubeam mai tare; il credeam mai nefericit. Voi astfel m-ati crescut pe mine. Acuma ii dispretuiesc. Nu mai vreau sa fiu Roman. Ca sa ma fac obiala si instrumentul altora, sunt si asa prea moral, si prea falos; voi trece de-a dreptul in castrele straine; imi voi schimba si numele; vreau sa uit ca am fost odata roman.
           -Mama si-a acoperit ochii cu ambele maini, si a erupt intr-un plans amar: “Am pierdut mult, foarte mult, dar n-am pierdut tot, - zise ea – eu am proprietatea mea in Zlatna, tatal tau are minele de aur in Rosia, Corna si Bucium; are salariul dansului ca functionar de stat; banii si aurul care i-am sapat in gradina langa un prun in timpul cand husarii erau la bataie, inca va face vreo cateva mii. Voi ati absolvit scolile, vom avea spese mai putine; ne vom restrange cum vom putea. Toate le-as fi purtat si suferit bucuros, dar sa vad eu silinta, grija si zelul, cu care v-am crescut pe voi intr-un lung sir de ani, intr-o clipa nimicit, aceasta ma doare. M-am bucurat in sufletul meu, vazandu-va intariti in simtamintele de Romani; si acum…Dar nu…nu se poate. Spune-mi ca n-ai zis acele cuvinte, si eu iti voi crede!”
           Tata care pana atunci tacuse, era cufundat in cugete, luand o fata si un ton nemaiobservat la dansul, imi zise: “Daca tu, in toata viata ta vei mai scoate o singura data din gura ta asemenea cuvinte, atunci sa stii, ca mie inca imi va fi rusine ca-ti sunt tata!”
           Dar neamul romanesc ne-a jefuit pe noi? Dar neamul romanesc au fost acei golani si gunoaie, pe cari i-ai vazut jefuind? N-au auzit ce ziceau acei tarani, oameni de omenie, cari ne-au imprumutat tundrele? Ce! Unde este aceea scris, ca neamul romanesc are sa raspunda pentru faptele tuturor miseilor?
           Eu am fost soldat regulat, in bataliile contra lui Napoleon cel mare, am vazut destule ori, cum fura chiar soldatii regulati; daca-i infrunti, si le zici: mai! Ai grija, ca aceia sunt oamenii nostri, ei iti raspund: nu face nimic, mai bine sa iau eu, decat sa ia maine inamicul.
           Nu e vorba este foarte mare blestematia ceea ce ni s-a intamplat; dar nu este de vina nici Iancu, nici ceilalti prefecti si tribuni. De vina sunt Hatvani, Dragos si toti acei unguri sin Abrud, cari scriau pe ascuns si necontenit, ca sa vina armata maghiara. – De cate ori au fost lagare (tabere – n.n.) romanesti in Abrud, nu li s-a intamplat ungurilor nici o paguba nici o insulta. Dragos cu Hatvani au venit sa supuna muntii prin tradare si forta. Acuma tot ei au sa sufere urmarile. Le suferim cu totii, durere! cei nevinovati intr-un grad mai mare. Si apoi ce era mai bine: sa ramanem saraci? ori sa invinga Hatvani si sa ne spanzure de plopi? Apoi nu este adevarat ceea ce ziceau ieri maghiarii refugiati in casa lui Amos, ca tabara lui Iancu a venit la Abrud, ca si tabara lui Horia la a[nul] 1784, sa fure si sa ucida. – Tabara lui Iancu a venit la Abrud sa apere stindardul imparatesc; a venit sa apere muntii, si sa scoata pe inamic afara din munti, pentru ca el intrase in contra garantiei date. Cu un cuvant, Iancu a intrat ca sa-si apere existenta, si sa pedepseasca tradarea.
           Ma doare si pe mine, vazand victimele nevinovate; dar cine poate infrana rascoala degenerata in anarhie?”
           In acel moment intra in odaie, cumnatul meu Dimitrie Moga (fost presedinte de sectiune la instanta de apel) cu sotia sa, plini de tina (noroi – n.n.), intr-o stare deranjata ca vai de ei.
           -“Venim din Abrud, am vazut si auzit toate, ascultati-ne:
           Cand d-voastra ati parasit casa – incepu verisoara istorisirea – ca sa duceti femeile si copii in biserica, noi eram ascunsi la d-voastra in camara; dar fiindca n-ati stiut, ne-ati incuiat si v-ati departat. Noi inca nu stiam nimic, de cele intamplate in casa. – Din camara vedeam, pe fereastra, orasul arzand; auzeam tipete si gemete de muribunzi; deodata s-a facut liniste.- Atunci va veti fi departat. In camara era o lada mare cu multe despartaminte; pe Moga l-am bagat acolo, abia a incaput, s-a asezat la fundul lazii, si eu l-am acoperit cu mai multe fete de perina si rufe ce erau acolo, apoi m-am pus pe marginea lazii. Eu adica cugetam, ca de vor veni Romani necunoscuti, sa nu vada pe barbatul meu. Usa camarii am incuiat-o. Deodata se aude o larma mare prin odai, multime de voci; apoi se certau, se bateau; hateau (trageau – n.n.) de mobile, spargeau unele si altele. Ingrozitor. M-a cuprins o frica mare, “Auzi Moga ce se intampla prin odai?” intrebai pe barbatul meu. El adormise si sforaia ca si cand ar fi fost in zile de pace in patul sau.
            “Scoala-te pentru D-zeu, ca nu e bine!” Moga s-a sculat si a zis: “Se vede ca Sulutestii s-au dus undeva, si pe noi ne-au uitat aici. – Aici o sa ne omoare; auzi pentru D-zeu ce larma fac.”
           E iesit din lada speriat, s-a uitat jur imprejur; a vazut o uniforma alba de soldat, intr-un cui. Numai ce vad ca Moga se dezbraca si se imbraca cu nadragi stramti, cu frac alb, si si-a pus in cap o palarie ce era in camara, veche, de paie florentine, forma de cilindru cum era moda mai demult. Cand l-am vazut astfel imbracat, in nadragi vineti stramti, cari numai pe trupul dansului nu erau croiti, si in uniforma alba, iar el negru ca porumbele, cu barba si mustatile ca carbunele, m-a umflat rasul, desi credeam ca in minutele urmatoare o sa ne omoare.
           Deodata soseste larma la usa camerei. “Ce! Aici e incuiat? Sa spargem usa!” – au apasat de usa, care cu o paraitura mare a cazut din tatani, si vreo 7-8 insi au cazut beti in camara. Ceilalti se gramadeau, care de care sa ajunga mai intai la jaf. Cand au vazut pe Moga, au incremenit cu totii.
           -“Maica precista! Uciga-l crucea”. Toti au luat-o la fuga. Sosind in curte s-au oprit. “Mai! Ca doara nu va fi dracul in haine catanesti? Mi s-a parut ca era si o femeie cu “ucida-l crucea”, zisera ei. Haideti sa ne intoarcem indarat.” Noi am intrebuintat ocaziunea, am fugit prin odaile de catre gradina, si pe acele trepte am iesit, am mers la popa Amos, si de acolo azi venim cu un campenar pana aici. Dar stiti cine era capitanul hotilor? Cocisul (vizitiul) d-voastra Nicolae, impreuna cu al lui Dionisiu (fratele meu avea un vizitiu ungur, caruia el cu o luna inainte ii salvase viata, ca sa nu-l omoare Romanii. Acest vizitiu si inca vreo alti 4 au fost in urma impuscati in Campeni), apoi vreo 100 de oameni beti; care de care mai zdrentaros, si inca niste cocisi, cari vorbeau ungureste.
           Stiti cum au impartit caleasca d-voastra, intre sine? unul a dezbracat-o de piele; al doilea si-a luat postavul si perinile; al treilea ruda si rotile; al patrulea si-a luat fierul”.
           -“Auzi! – zise tata catre mine – nu ti-am spus? Crezi acuma, ca neamul romanesc ne-a jefuit? – Cocisul nostru? Blestematul! Cine ar fi crezut, ca el sa cuteze, sa conduca hotia, in loc de a ne apara casa. Tot un asemenea strengar, din Cernitia, anume Boglea, un renumit hot de vite si lotru de drum, a jefuit in rascoala lui Horia si pe tatal meu”. […]

 
Acest site a fost creat de darastean in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits