Capitolul V

DESTEPTARE

            Timpul cat am mai petrecut in Campeni – pana la intrarea Rusilor in tara, - l-am petrecut ca un nomad, cu vanatoarea si pescuitul.
            Sedeam singur cu orele intregi in padurea de brazi “Poduri”, la a carei margine curge Riul cel limpede frumos, vis-à-vis de casele odinioara proprietatea noastra, in cari m-am nascut eu.
           Aici am dat curs liber fanteziilor mele aprinse si nutrite de situatiunea in care ma aflam, de frumusetea locului romantic si de etatea in care eram. Eram in stadiul cand omul tinar are de a-si alege o cariera, de a-si designa viitorul.
           Vedeam nu numai viitorul meu la care dupa educatiunea primita in casa parinteasca, care e cel mai mare tezaur din lume, pentru ca: acesta iti urmeaza ca umbra trupul, si in tot momentul te arata ca “cine esti”; asemenea dupa cunostintele, si relatiile personale si familiare cu tot dreptul aspiram; dar vedeam licurind o scanteie, o raza de speranta si pentru viitorul Natiunii mele.
           Talentul si insusirile poporului roman le observasem deja, desi pana atunci nu prea avusesem ocaziune a ma invarti intre poporul taran; insa cand cugetam la starea sa materiala si intelectuala, la care a ajuns dupa o servitute cumplita de mai multe secole, nu cutezam sa-mi marturisesc nici in secret ca nutresc ceva speranta; si aceasta ma durea nespus de mult.
           Sa-mi reneg natiunea nu puteam, caci parintii mei imi picurasera iubirea catre Natiune in inima.
           Dar unde era Natiunea? Idealul iubirii mele?
           N-o vedeam; in zadar o cautam, n-o aflam.
           Dar ziceam in societati ca sunt “valach” – caci pe acel timp nu se zicea in limbi straine “roman”, toti ma radeau si-mi ziceau: “Ce vorbesti! D-ta esti domn, nu esti prost; dupa legile tarii esti nobil maghiar. Si cine sunt valachii? Vasalii nostri. Nu te injosi!”
           Atunci ma lovea o jale nespusa; vedeam pe de o parte un viitor stralucit de-mi renegam nationalitatea, care si altminterea numai in idee exista; pe de alta parte, lupte cumplite, viata plina de amaraciune, si ma temeam ca in fine tot nu-mi voi putea ocoli soarta.
           Aveam sute de exemple inaintea ochilor mei, ca familii de romani nobili, au rezistat timp indelungat, in fine s-au renegat.
           Hei! Dar limba romana e dulce, ca si cerul sub care traim.
           Imi aduceam aminte de un consilier de la Cluj, despre care istoriseau batranii, ca in toate zilele de targ mergea in capul orasului pe unde stia, ca vin Romanii tarani la targ, ca sa poata vorbi cu ei romaneste, neobservat de nimenea.
           Urmasii sai astazi sunt oameni de frunte, dar nu romani.
           Sufletul meu se lupta cumplit.
           Invidiam pe tot omul, care avea o Natiune, a carei nume il putea pronunta cu mandrie si pentru care se putea entuziasma fara sa cada in crima, ori sa fie de ras.
           In asemenea momente ma simteam strain in patria mea; ma simteam nefericit.
           Intr-adevar am avut mare lipsa de parinti, ca ai mei, sa nu sucomb.
           Dar cand am vazut pe Moti mergand la moarte, precum merge crestinul la cuminecatura, cum merge mirele la nunta, luptand asa-zicand cu mainile goale in contra armatelor regulate, cu bete si lanci in contra pustilor, cu tunuri de lemn facute de ei, in contra artileriei, rachetelor, cartuselor si in contra cavaleriei – atunci cand toata Transilvania si Ungaria era supusa de honvezi si armata imparateasca alungata peste granitele patriei, m-am uimit, am stat pe cugete si m-am intrebat: “oare acest popor brav sa n-aiba si el un viitor mai demn?”
           Am inceput a spera.
           Maltratat de asemenea lupte sufletesti am intrat intr-o zi in casa, unde venind tatal meu impreuna cu Iancu spre mine cu o bucurie extraordinara, care era in mare contrast cu starea in care se afla familia noastra, nicidecum nu puteam pricepe, ce poate fi cauza acelei bucurii.
            “De mult n-am avut bucurie asa de mare, ca astazi zise tata, sper ca acum totusi imi va succede a te convinge, ca in unele privinte ai fost in ratacire si ca presimtirile si vederile mele au fost adevarate.
           Iata, citeste lista acelor Romani, cari sunt osanditi la moarte, la cazul, daca ar intra honvezii in Campeni, - ceea ce insa niciodata nu se va intampla.
           Lista aceasta s-a gasit la un capitan de la husarii lui Kossuth, impuscat de Romani.”
           Am citit si recitit. Nu-mi credeam ochilor proprii. Lista continea numele tuturor Romanilor din Muntii Apuseni, care stiau scrie si citi si cari erau osanditi la moarte. Intr-acestea erau si parintii si fratii mei, si eu insumi.
            “Mai dubitezi inca in adevarul spuselor mele?” intreba tatal meu.
            “Niciodata! Raspunsei eu. Aceasta e o dureroasa, dar folositoare experienta. Si am exclamat: Omnia jam fient fierique posse negabam”.
            “Nu te desfid de la amicitia, care o intretii cu maghiarii”, continua tata, “ai toata dreptatea sa nu nutresti ura contra lor, caci: ura e un rau consilier, si, dupa ce soarta asezat intr-o tara, nu ne putem extermina unii pe altii, trebuie dara ca, reciproc, sa cautam a face, ca viata impreuna sa fie suportabila. Dar ei pretind sa ne lepadam de nationalitatea noastra, si aici nu este iertat sa concezi nici atunci, cand te-ar costa viata.
           In tineretele mele eu inca asa cugetam, cum cugeti tu astazi. Aveam o multime de amici intre ei, eram entuziasmat pentru ei, si speram, precum speri tu astazi, ca o sa vina odata timpul, cand Maghiarii vor recunoaste in Romani pe naturalii lor aliati. Urmatoarea scena m-a aruncat din cerul iluziilor, pe rigidul pamant al adevarului. Serbam ziua mea onomastica, oaspetii erau voiosi, vinul spumega in pocale, era o petrecere cat se poate de cordiala, toti se simtiau multumiti. Sosise momentul, cand vinul dezlega limbile.
            “Ce e cu tine astazi, amice Rakosy?” intrebai eu pe vechiul si fidelul meu amic. “A 20-a oara serbam astazi laolalta aceasta zi. Totdeauna tu erai intre amicii mei cel care animai societatea intreaga si ne delectai pe toti. Esti rau dispus, ori doar esti bolnav? pentru ce te-ai retras aici singur in odaia aceasta? Te-a vatamat cineva? Spune-mi.”
            “Nimic din toate acestea”, raspunse el. “Zilele, cari le-am petrecut cu tine in acesti 20 de ani, au fost tot atatea sarbatori; iti marturisesc, frate Sulutiu, ca om mai onest, simpatic, cu un caracter de diamant, amic mai sincer si fidel ca pe tine n-am cunoscut. Daca am fi venit deodata pe lume, ca gemeni, nu te-as putea iubi mai tare, dar cand imi vine in minte, ca esti Valach, cu totul ma racesc de tine. Paguba ca nu esti maghiar!”
            “Glumesti, frate Rakosy?”
            “Durere, nu! Din copilarie m-a torturat ideea aceasta, pana acuma nu ti-am spus-o.”
            “Buna D-zeule! Ce aud! Dar datu-ti-am eu, ori familia mea, candva vreo urma de banuiala, ofensat-am vreodata Natiunea ta?”
            “Niciodata! Dar cand te aud pe tine, pe fratii tai si pe baietii tai vorbind cu foc despre Natiunea voastra, imi tresare inima, si vad pe Romani si Maghiari luptand pe viata si pe moarte pentru domnire in aceasta tara, ce, noi, odata cu capul, nu vom suferi.”
            “Frate Rakosy! Noi vom fi fericiti, daca vom putea fi egali cu voi.”
            “Nici aceasta nu se poate, frate Sulutiu, si tocami aceasta ma neodihneste. Astazi sunt putini Romani in tara, voi asemenea, dar pe rand, pe rand, o sa studieze tot mai multi, si atunci lupta e de neocolit.”
           Au trecut multi ani de atunci!
           Astazi m-am convins din nou, ca proverbul strabun: “in vino veritas” e prea adevarat.
            “Acestea ti le-am descoperit”, zise tata, finindu-si istorisirea, “ca sa te poti orienta, nu cumva increderea prea mare sa te coste capul.”
           Eu am ramas uimit si incremenit.

 
Acest site a fost creat de darastean in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits