Capitolul II

Bataliile pentru Abrud. Marturia unui martor ocular asupra ferocitatii luptelor. Prinderea si uciderea lui Dragos. Cum s-au purtat romanii, respectiv ungurii, cu civilii din oras dupa recuceririle succesive ale urbei. Ororile razboiului asa cum le-a trait un supravietuitor din Abrud.

            1849. Mare nenorocire a ajuns Abrudul in acest an, multe familii oneste si fruntase, fara distingere de nationalitate, au ramas fara acoperis, vazandu-si cu ochii proprii, cum se rapeste si nimiceste fructul ostenelilor, si putine familii au ramas care sa nu-si deplanga pe unul sau mai multi membri ai familiei cazuti victima furiei poporului. In adevar e lucru usor a aduce pasiunile poporului in esundare, dar e greu a le restrange in albie. Acela care e cauza, va avea greu a raspunde inaintea tronului lui Dumnezeu. Cu ocaziunea cand dezarmasera romanii garda nationala in Abrud, nu li s-a intamplat ungurilor nici o insulta, afara de singurul caz, cand un caltunar ungur s-a jeluit ca un lancier roman i-a furat furculita, in pret de cativa cruceri, pentru care fapta Iancu l-a condamnat la moarte; si daca nu se intrepuneau toti ungurii pentru el, se si executa.
           Intrand Hatvany la Abrud, sub durata armistitiului indata s-a inceput dezarmarea romanilor oraseni, cu care ocaziune multe insulte si jafuri au suferit romanii. Vazand aceste magistratul si alti oameni de omenie dintre unguri, au trimis pe senatorul Geley, om foarte onest, cult, din o familie veche maghiara, la Hatvany, ca sa-i spuna ca romanii din Abrud nu le-au facut nici un rau, din contra, le-au aparat averea si viata, si cum ca intre romanii de acolo sunt familii care ar astepta alta tratare. La auzul acestor cuvinte i-a raspuns Hatvany catranit: “Pe intregul magistrat romanesc il las sa-l spanzure, si pe dumneata te pun langa el,” si l-au scos din casa afara.
           Intorcandu-se Geley de acolo, m-a intalnit in piata, unde mersesem doar voi vedea pe vreun ofiter care mi-a fost conscolar, ori cunoscut din Pesta, sa-l duc la noi acasa, pentru ca la noi au pus un despartamant de husari cu un strajamester [sergent], om rabiat si barbar. Daca le-am zis ca la noi e loc pentru un ofiter superior, mi-a raspuns, ca din cauza grajdurilor trebuie sa se puna mai multi husari la noi. Geley mi-a comunicat ce patise cu Hatvany; m-am intors catre casa ingrijorat, cand iaca intalnesc pe Topler conscolar de-al meu, astazi septemvir; l-am rugat sa vie la noi; el s-a scuzat, ca trebuie sa se intoarca in Ungaria; e trimis cu depese, precum s-a si intamplat. Mergand acasa am trecut inaintea unei companii de honvezi. Odata aud o puscatura trecandu-mi glontul fluerand pe la ureche. Am stat in loc si intreband, ofiterul mi-a raspuns ca e nebagare de seama. Tot in timpul acela iesind un roman beat din crasma, si vazand honvezii, cari in Abrud si jur pana aici erau necunoscuti, trecand inaintea lor a strigat: “Sa traiasca Imparatul! tot e al romanilor cat e pe pamant si sub pamant”. Ungurii s-au aruncat asupra lui si l-au taiat tot in bucati.
           Din momentul acesta n-am mai iesit din casa afara; mama mea de spaima a cazut la pat; tatal meu era peste masura intristat. Ungurii intr-aceea toata curtea, grajdurile si pivnitele le-au sapat, sub pretextul ca cauta dupa arme si munitie; intr-adevar cautau dupa aur si argint. Intr-aceea romanii cari s-au fost dus din lagar [tabara] acasa, iar s-au adunat, si lupta intre ei si unguri s-a inceput si curgea cu mare inversunare.
           In 9 Mai s-au apropiat romanii asa de tare de oras, incat nu mai puteam sta in odaile noastre cu ferestrele spre Rosia, pentru ca din cand in cand cadea cate un glont pe casa. In ziua aceea a venit strajamesterul dela husari acasa, cu mainile pline de sange; intrebandu-l ce s-a intamplat, ne-a raspuns: Uita-te acolo, aratand la plopii cei inalti din fundul gradinii noastre care se marginea cu ulita, am spanzurat pe un roman, dar dintai i-am scos ochii; maine ii spanzuram pe toti fara deosebire, asa mi-a poruncit colonelul Hatvany. Auzind noi acestea, ne-am consultat cu parintii si fratii mei, ce ar fi de facut. Parintii mei au declarat din capul locului, ca ei casa si averea lor nu o parasesc; apoi intample-se ce vrea Dumnezeu, mama mea nici ca ar fi fost in stare sa poata fugi. Noi 3 frati, fara stirea parintilor, caci ei nu s-au invoit, am mers la Hatvany, i-am descoperit tot lucrul si l-am rugat, ca sa ne spanzure, sa ne inroleze, ori sa faca ce va vrea cu noi, dar sa dea pace parintilor nostri. In urma provocandu-ma la cunostintele mele din Pesta, l-am amenintat ca ma voi adresa de-a dreptul la ministerul maghiar.
           Ne-am intors de la el fara a putea ispiti tendintele sale draconice.
           De catre seara a venit un ofiter la noi, demandand in numele comandantului, san e adunam in piata, ducand cu noi toata averea noastra ce o posedam in bani, aur, argint, pretioase etc.; caruia raspunzand noi categoric, ca asta nu o vom face, s-a intors. Peste cateva minute intra senatorul Geley in casa, si ne zice: “Nu cumva sa mergeti cu Hatvany, caci acela nu e om; daca veti iesi afara la hotar, va pusca pe toti si va rapeste averea. Si pentru ungurii din oras e o nenorocire. Ce se va intampla pentru Dumnezeu, daca ne vor iesi romanii in cale, cu copii si femeile, e vai de noi.” A iesit plangand din casa afara; parintii mei inca plangeau amar. Pana cand s-au petrecut aceste, lupta pe dealuri curgea neintrerupt, mai ales legionarii vienezi cu capul de mort pe palarie, se aparau rezoluti; romanii mereu castigau teren. Intr-aceea a inserat. Ce sa facem, zise mama mea, doar nu o sa asteptam sa ne junghie aici in casa. Fugiti pentru Dumnezeu, ar fi un lucru grozav sa vad eu ca va omoara inaintea mea. Auziti ca vecinii inca au fugit in tabara romaneasca. E intuneric complet; intrebuintati ocaziunea. – “Mergem, a zis tata,” eu am privit adesea in batalii moartea drept in fata, dar sa astept sa ma omoare aici in casa asta, nu o voi face; pe tine muiere, te duc in brate.” – Eu am iesit afara pe terasa, de unde adesea priveam la apusul si rasaritul soarelui, panorama minunata ce se infatisa cand soarele reflecta asupra stancii colosale Vulcanu, care era vis-à-vis de casa noastra; am stat intristat, fiindca imi vedeam ilusiunile mele prefacute in fum. M-am decis sa nu ma opun mai departe planului de a parasi casa, am incuiat cainii de vanatoare, cari alarmati de strigatele si puscaturile cele cumplite, fugeau in curte latrand, nu cumva venind dupa noi, sa ne tradeze chiar fidelitatea lor.
           Abia statorisem planul, cand usa se deschide cu vehementa, si ofiterul de mai nainte intra in casa cu 10 honvezi. In 5 minute sa fiti gata sa veniti cu noi. Ungurii se retrag la Ungaria, sa aduca ajutor nou, si duc cu sine pe toti locuitorii. Contrazicere nu sufar, s-a rastit la noi. Vazand ca nu ne miscam, a comandat sa se intrebuinteze forta, ne-au scos afara, pe mama mea jumatate moarta, am pus-o intr-o caleasca, unde am cunoscut pe doamna spanului camerariu r. Vida. Tatal meu calare, noi trei frati pe jos. Iesind din curte afara, vedeam pe dealuri scanteind si flacarand puscaturile; auzeam strigatele romanilor, mai ales o parte din ei s-au apropiat pana in cimitirul romanesc, care era peste ulita dela casa noastra 200 de pasi departare, am auzit nu strigand, dar urland un glas: “Inainte feciori, unul sa nu scape; moarte pentru moarte!” Am ajuns in piata tocma pe cand confusiunea intre unguri era la culme. Mai multe dame de ungur rugau pe Hatvany, ca daca n-ar fi el in stare sa-i apere, sa le dea pace la femei si copii, caci avand ei intre orasenii romani o multime de prieteni si rudenii, ii vor apara acestia, pe cum i-au aparat si pana aici; dar Hatvany le-a raspuns cu trufie: “Pana vedeti sabia in mana mea, n’a aveti sa va temeti.”
           Intr-aceea se retrasera si legionarii nemti pana in oras; ungurii s-au pus in miscare luindu-be in mijloc pe toti orasenii; dar abia am ajuns la podul de peste Cernita; partea cea mai mare a honvezilor si tunurile abia pornisera din piata; eu si fratii mei eram pe pod, parintii tocmai trecusera podul, inaintea lor era avangarda ungurilor; intuneric cumplit, ploua mereu, numai plansul celor din apropiere se auzea. In acele momente romanii se aruncara asupra ungurilor intre puscaturi si strigate teribile; soldatii unguri au inceput a striga: “Inainte cu tunurile si cu calaretii!” Acestia insa n-au putut trece podul, caci era plin de femei si copii. Atunci am auzit zicand pe Hatvany: “Cetatenii acuma sa se mantuiasca fiestecine cum va sti, eu nu va pot mantui.” A comandat sa dea inainte cu tunurile, si trupa intreaga sa-si sparga drum printre romani. Tunurile au ajuns la pod, soldatii aruncau femeile si copiii in laturi, foarte multi au cazut sub pod; peste altii au trecut tunurile si caii. Scenele cele mai fioroase ni se prezentara. Vaiete infricosate, parea ca a sosit ziua cea de apoi, finitul lumei. Mamele strigau dupa copii, acestia dupa parinti; multe femei prinzandu-se cu mainile de tunuri, asa cugetau sa scape. Carul pe care era mama mea, l-au rasturnat honvezii de pe malul apei, ca sa poata trece ei pe drum. Tatal meu care era langa careta unde era mama mea, a patit-o asemenea; fiind insa apa mica, desi zdrobiti, dar au scapat.
           Pe celalalt tarm de catre oras, tatal meu a dus pe mama mea taraind-o acasa; eu m-am apucat cu amandoua mainile de un picior de pod pe din afara catre apa, si asa am ramas spanzurand in aer cam un patrar de ora, pana ce au trecut toti ungurii, sa nu ma zdrobeasca trecand pe langa mine caii si tunurile; dupa aceea m-am coborat pe pod in jos in capul podului, unde am stat fara sa stiu de parintii si fratii mei, pana s-a facut ziua. Intr-aceea lupta curgea cu mare inversunare, dar nu tinu mult, caci ungurii fura batuti si nimiciti cu totul. Romanii au intrat in oras; eu in urma lor am parcurs in 10 minute tot locul de batalie, cautand dupa parintii si fratii mei intre cei morti. N-am dat de ei; am alergat acasa. Intrand in curte am vazut pe Dragos care a incheiat in numele ministerului maghiar armistitiul cu romanii, si care umbla sa-si caute un loc de ascuns. Vazandu-ma, a venit spre mine si mi-a zis: “Am vrut sa intru la d-voastra in casa, sa-mi caut scaparea, dar acolo e plin de femei si copii unguri si nemti, n-am putut intra.” “Dar parintii si fratii mei? Toti sunt in casa?” L-am provocat sa iasa afara din curte, el mi-a zis: “Dar nu e loc in curtea d-voastra pentru un om nefericit?” “Ba da, casa si masa noastra a fost si va fi pururea deschisa pentru orice om de omenie, dar prezenta d-tale va periclita viata nefericitilor refugiati.” A vrut sa se bage in vadra, sa se sloboada in fantana, dar nu l-am lasat zicandu-i: “Du-te pentru D-zeu, sa nu te afle aici, caci pentru d-ta vor omori toate femeile si copiii cari si-au cautat la noi scutinta.” A iesit din curte afara si s-a dus. Eu am intrat in casa, unde ne-am bucurat de revedere, ca pe mine m-au socotit de mort; dar aspectul atator copii si femei nefericite, o parte mare care scapasera mai inainte din catastrofa dela Zlatna, care in genunchi se rugau de noi, sa-i mantuim de moartea sigura, blestemand pe Dragos, pe Hatvany si pe toti acei unguri, cari au adus nefericirea asupra lor.
           Era prea trist. Evenimentele se petreceau ca fulgerul. Peste putine minute au intrat vreo 100 de romani la noi, cautand dupa Dragos, pe care-l vazusera intrand in curte. In van le-am spus ca a fost, dar a iesit afara, n-au crezut; au cautat in toate locurile. Pana s-au petrecut aceste, s-a umplut casa de lancieri. Parintii si fratii mei, impreuna cu mine nu razbiam sa aparam femeile si copii, pe care voiau lancierii sa-i omoare. Erau tot oameni necunoscuti, din sate indepartate, emigrati dinaintea ungurilor de pe campia din Zarand si din alte parti ale tarii. Nu ne credeau ca suntem romani. “Ei, acum tot insul ar zice ca e roman, ca sa scape, dar in zadar.” Abia am scapat. Trecand Constandin din Campeni pe la fereastra si vazandu-ne in pericol, a intrat pe fereastra, si batandu-i cu sabia pe cap i-a scos afara si a mers sa spuie lui Iancu, sa ne trimita niste gardisti, sa ne apere casa. Abia s-a departat, si lancierii iar au intrat in casa, si umblau ca cu tot pretul sa omoare femeile si pe copii. Eu am smucit un pistol din mana unui roman, si am zis: “Cel ce indrazneste sa puna mana pe o femeie ori copil, indata ii sting viata. Nu vedeti ca acestia sunt nevinovati?” “Dar femeile si copiii nostri pe cari i-au ucis ungurii, n-au fost nevinovati?” se rastira mai multi deodata;”noi am jurat razbunare, si aceasta trebuie sa se intample”, racnira cu totii. Mama mea a impartit multi bani si argintaria intre ei, numai sa poata scapa viata acelor nefericiti. In fine vazand ca nici decat nu ne va succede, i-am luat intre noi si intre cele mai mari incordari si pericole i-am dus in biserica romaneasca, unde tatal meu a fost curator primar, i-am bagat pe toti acolo. In putine minute s-a umplut biserica si casa popii de femei si copii. Inca inca venise acolo; a dispus ca sa nu li se intample nimic. Deodata se lateste faima, care s-a dovedit mai tarziu neadevarata, ca ungurii fugiti intalnindu-se cu alti unguri cari le venia in ajutor, se apropie de oras. Deloc am plecat pe drumul catre Campeni; destul ne-au zis acei acei nefericiti carora le-am mantuit viata, sa nu mergem nicaieri; dar noi n-am mai dat crezamant, si ne-am dus, fara sa mai fi putut merge acasa. Iesind din oras afara, ne-am intors inca o data indarat. Orasul ardea in toate partile, se auzeau ici-colo puscaturi si strigari, era o scena infioratoare. Am parasit orasul acela, unde am petrecut anii tineretilor, de care ma legau multe suveniri dulci si placute, unde ne-au crescut parintii cu atita grija; am luat cum zice romanul, lumea in cap. Acela care n-a trecut peste asemenea nenorocire, nu-si poate inchipui marimea nefericirii ce a suferit acest oras si toti locuitorii lui in aceste zile.
           Dragos a fost ascuns la Simeon Sulutiu, cel mai mare proprietar in Abrud si tinut, om popular si altminterea puternic, care avea mai multi feciori mari si o multime de servitori, afara de acestia o 100 lucratorii la mine, si la mosie, ar fi fost in stare sa se apere in contra oricui mai mult timp. Aici inca erau podurile si pivnitele pline de femei si copii refugiati; portile erau incuiate. Intelegand romanii ca Dragos e acolo, au cerut intrare, care li s-a denegat. Sulutiu batranul, pe cum de comun se numea, le-a raspuns: Daca va veni Iancu sa-l predea lui, i-l va da, iar poporului infuriat nu-l va preda. Lancierii inconjurand pe la vecini si prin fundul gradinii si spargand acoperisul casei pe dinapoi, au intrat de au umplut toata curtea; desfacand de dinlauntru poarta au navalit cu sutele asa, incat de rezistenta nu mai putea fi vorba. Afland pe Dragos, l-au scos in ulita, si in intelesul strict al cuvantului l-au taiat in o mie de bucati ca pe un sarpe; si se zice ca n-a fost nici un lancier care sa nu fi mers acolo si sa nu-si fi implantat lancea in carnea lui Dragos risipita, zicand: “Spurcatule! Asa sa piara toti, care isi vand sangele lor.”
           Femeile si copiii de ungur toti au scapat, i-au dus in biserica, care era tocmai in vecini. Cu invaziunea dintai a lui Hatvany au scapat mai multe sute de unguri prin ajutorul romanilor oraseni, cu deosebire femei si copii; dar peste zece zile cu invaziunea a doua a lui Hatvany, au pierit mai toti. – Intrand Hatvany in Abrud a doua oara, a fost incartiruit la preotul gr. cat. Amos Tobias, pentru ca numai la el si la preotul gr. cat. Absolon din Abrud-sat se putea afla cartir, mancare si bautura, fiindca toata cetatea era pradata. Toti romanii pe cati ii puteau prinde ungurii, chiar si pe cersetori, orbi, schilavi, ii ducea la Hatvany, unde ii pusca pe toti inaintea ferestrei intre biserica si casa preotului, care loc fiind mai ridicat, curgea sangele ca raul din curte in ulita. Preoteasa imbolnavindu-se de aspectul acesta si nefiind nimenea cine sa gateasca bucatele, s-a rugat de Hatvany, sa nu se mai ucida oamenii in locul acela. Urmarea a fost, ca dupa aceea se puscau oamenii vreo cativa pasi mai incolo, intre biserica si scoala.
           Asezandu-se Hatvany cu ofiterii lui la preotul Amos Tobias, indata au trimis more consveto dupa tigani (lautari), pe cari scotandu-i din hornuri si camine, unde erau ascunsi, si aducandu-i inainte, le demandara sa cante una. Tiganii vazand ca nu-i omora, au capatat curaj, si au inceput a trage cu insufletire “Gott erhalte”. “Afara cu tine hoheriule,” se rastira ungurii, “indata lasam sa va spanzure. Ce fel de muzica e asta?” “D-apoi mariile si sfintiile voastre, noi lucru mai fain nu cunoastem, la toate paradele mari aceasta zicala o tragem.” “Hoheriule, trage marsul lui Klapka.” “N-am auzit de el, tucu-te,” rapsunsera tiganii. “Trage adio lui Kmetti.” “Nu stim.” “Da ce stiti?” zbierara asupra tiganilor speriati. Da stim sa iertati, lucruri minunate, “Sub o culme de cetate”, “a Iancului” si alte asemenea. “No trage ce dracu vei trage odata”. S-au apucat tiganii mei, au cantat a Iancului. “Hm, trasneasca-l D-zeu valah, ce zicala frumoasa are,” zisera ungurii. “Mai tigane, mai stii de aceste?” “O suta si o mie” a fost raspunsul. “Apoi ai dracului sa fiti; canta dara de aceste.” Si asa si-au petrecut ungurii pina in zori de ziua pe langa zicale romanesti. Merita si aceea insemnare, ca honvezii nu cunosteau aurul. Un honved a furat de undeva o sticla cu praf de aur curat cam 2 funti, a mers cu el la preotul Amos. “Parinte, da-mi si mie un cop de vin, dar eu n-am bani sa-ti dau, dar iti dau sticla aceasta cu praf cu tot. – nisip frumos (Streusand).”

 
Acest site a fost creat de darastean in 25 Noiembrie 2007
bogdan@taramotilor.ro

Visitor Counter by Digits